Una dintre realităţile
incomode ale lumii contemporane este criza democraţiei. Criza democraţiei şi
criza democraţiilor. Indiferent de vechimea sau gradul lor de consolidare,
democraţiile sunt în criză. Înainte de criza financiară şi economică mondială şi
independent de ea, precum şi după consumarea acesteia, democraţia a fost, este
şi va rămâne într-o criză profundă. Nimeni nu ştie cât va dura, dar se poate
observa cât de diferit răspund sistemele politice la noile provocări. Modul în
care democraţiile lumii răspund la criză diferă substanţial. Anumite democraţii
vor ieşi întărite din criză. Altele vor termina cu totul aventura lor
democratică.
Criza democraţiilor este
observabilă şi măsurabilă, parţial explicabilă, parţial inexplicabilă. Teoria
democraţiei trece în momentul de faţă printr-o profundă prefacere a
paradigmelor. Vechile explicaţii nu mai sunt suficiente. Încrederea cetăţenilor
din lumea întreagă şi de la noi în democraţie şi în instituţiile democratice
este în scădere. Participarea universală şi egalitatea politică a cetăţenilor
par astăzi principii democratice irealizabile. În mod absolut paradoxal, unii
dintre factorii care au grăbit procesul degradării democraţiilor au fost
explozia informaţională şi explozia comunicaţională. Paradoxal, pentru că
democraţia a fost şi părea a fi în continuare sprijinită de lărgirea
cunoaşterii, de răspîndirea ei prin comunicare, atât prin canalele sale
mediatice, cât şi prin noile canale alternative asociate Internetului. Ţine
de „common knowledge” faptul
că explozia informaţională, diversificarea şi multiplicarea mijloacele moderne
de comunicare în masă ar fi contribuit la căderea regimurilor totalitare
comuniste. Mulţi uită de amendamentul că s-au prăbuşit doar regimurile
comuniste de tip sovietic.
În regimurile democratice
consolidate, media şi noile mijloace de comunicare întăresc cu precădere
aspectele pozitive ale democraţiei, chiar dacă nimic nu interzice în principiu
exercitarea influenţei negative a presei de scandal (yellow journalism) ori
site-urile rasiste, xenofobe, antisemite, antiamericane, antieuropene,
antidemocratice, antiliberale, anticapitaliste, antiglobaliste, care
promovează hate-speech, precum şi alte fenomene anomice. În textul care
urmează mă voi limita la spaţiul politic autohton. În loc să contribuie
exclusiv la consolidarea democraţiei, cum ne-am închipuit la început, media şi
canalele/facilităţile asociate internetului au funcţionat/ funcţionează şi
ca factori de multiplicare a clişeelor, automatismelor, stereotipurilor şi maladiilor
spirituale care au adus starea morală şi intelectuală a naţiunii în stadiul de
precaritate, turpitudine, cinism, relativism şi degradare observabil
cotidian. Trăim în postdemocraţie.
Anacronismul este evident,
pentru că trăim în postdemocraţie fără a fi apucat să trăim în democraţie. De
aceea, este mai prudent să nu mai folosim expresii a căror acoperire factuală
este îndoielnică: nu putem vorbi de o scădere a participării politice, nici de
o scădere a participării civice, din moment ce nu a existat o creştere a lor.
Analizele lui Robert Putnam din ultimul deceniu cu privire la scăderea
participării civice şi a participării politice din SUA au pentru noi relevanţă
minimală, simbolică, doar în măsura în care vrem să înţelegem o lume din care
noi nu facem parte. Rămâne însă un fapt, observabil, măsurabil şi la noi,
scăderea participării electorale a cetăţenilor, una dintre puţinele forme de
participare politică.
Niciodată în perioada
postcomunistă nu s-a putut vorbi în Republica Moldova despre presă ca despre „a patra putere în stat”, precum în
spaţiul anglo-saxon. Şi asta nu pentru că destui oameni de presă nu şi-ar fi
dorit-o şi nu ar fi încercat, ci pentru motivul foarte simplu (şi uşor de
explicat logic) că nu a existat separarea puterilor în stat. Înainte să existe
o „a patra putere” trebuie să existe „cele trei puteri”, care să fie separate,
iar raporturile lor să intre în categoria checks and balances. Simplificând, dar nu excesiv, din 1990 încoace
a fost criticată, cam fără folos, lipsa de independenţă a puterii juridice, excesiva
subordonare a puterii legislative faţă de puterea executivă, precum şi a
puterii executive faţă de partidul ori coaliţia de partide aflate la putere.
Presa a atacat şi criticat constant această realitate. Şi-a făcut însă datoria
numai pe jumătate, pentru că nu a acţionat în sens constructiv, nici pentru
sprijinirea celor trei puteri în stat, în procesul lor de consolidare şi
separare (iar similaritatea cu partidele politice trebuie semnalată).
Apariţia la noi cu mare
întîrziere şi prin mimetism cultural, tehnologic, a canalelor asociate
Internetului, inclusiv a blogurilor, nu a schimbat mare lucru din atitudinea
predominantă în cadrul mijloacelor de comunicare în masă. Cu toate că mulţi
salută proliferarea site-urilor politice, a blogurilor politice, intensificarea
comunicării politice, specialiştii în comunicare ezită în a recunoaşte adevărul
lipsei de impact pozitiv a comunicării politice, a mijloacelor de comunicare în
masă, a canalelor alternative asupra participării civice, politice şi
electorale. Scăderea participării la vot este concomitentă cu creşterea
spectaculoasă, diversificarea formelor convenţionale şi nonconvenţionale de
comunicare politică. Este o corelaţie inversă şi în ciuda faptului că matematic
nu este o relaţie invers proporţională strictă, dacă ar vrea cineva să-i
ironizeze pe comunicatori ar putea să speculeze afirmând că tocmai
intensificarea activităţii lor a produs scăderea participării electorale şi
dezinteresul pentru participarea politică. În realitate, scăderea prezenţei la
vot, cotele modeste de participare politică şi civică au cauze multiple. Au şi
alte cauze, ca să fim riguroşi. Este mai uşor să operezi cu teoria democraţiei
când ai la dispoziţie întregul ei univers de discurs şi aplicabilitate decât să
o restrângi la un singur caz particular. Mai ales dacă acel caz particular este
Moldova, folosirea teoriei democraţiei atât în sens descriptiv, cât şi în sens
prescriptiv este problematică.
Din punctul de vedere al
teoriei democraţiei, prioritară este cercetarea şi explicarea cauzelor
impactului pozitiv restrâns al comunicării, al mijloacelor de comunicare în
masă, al presei, al mijloacelor nonconvenţionale de comunicare asupra
participării electorale, politice şi civice a indivizilor şi colectivităţilor.
Fenomenul democraţiei fără popor se asociază strîns cu fenomenul comunicării
fără participare. Dacă treptat oligarhia se substituie democraţiei, tot aşa se
poate observa cum comunicarea se substituie participării. Comunicarea devine
scop în sine. Chiar dacă mijloacele de comunicare în masă ori cele de
comunicare interpersonală şi intersubiectivă s-au diversificat şi cuprind tot
mai mulţi oameni, ei nu mai sunt cetăţeni, ci telespectatori,
radioascultători, internauţi, bloggeri, etc., ceea ce confirmă caracterul
vizionar al tezei The
medium is the message formulat de Marshall McLuhan în anii ’60.
Prin urmare, nici nu mai contează participarea ori democraţia, care sunt
„mesajele”, „conţinuturile,” ci doar mijlocul de comunicare în sine. Cetăţeanul
real a fost înlocuit de cetăţeanul virtual, în cel mai bun caz. Pentru că în
cel mai rău caz, votul ori participarea la o acţiune concretă au fost înlocuite
de o opinie pe Internet. În loc să meargă la vot, mulţi preferă „să facă mişto”
de candidaţii independenţi sau ai partidelor de tot felul şi de cei care merg
la vot. În loc să participe la o demonstraţie de protest în faţa Guvernului
Republicii Moldova, a partidului X sau Y aflat în coaliţia de guvernare, a
Parlamentului, „cetăţeanul virtual” postează o opinie despre respectivele.
Şansa ca acea opinie să conteze în viaţa politică reală este redusă. Dacă
analizăm formele de participare civică, voluntară, dezinteresată, la
organizaţiile societăţii civile care ar trebui să preia miile de probleme faţă
de care statul, guvernele, primăriile, administraţiile, birocraţiile sunt
impotente, situaţia ar fi de-a dreptul dezastruoasă.
Într-o democraţie cel mai
important criteriu prin care judecăm comunicarea politică este modul în care
aceasta face faţă exigenţelor transmiterii dimensiunilor descriptive şi
prescriptive ale democraţiei, valorilor, principiilor, normelor, procedurilor
democratice.
În categoria „comunicatorilor”
intră şi subcategoriile consultanţi de imagine, specialişti în PR,
brand-maker-ii, blogger-ii, pentru care comunicarea politică, iar în particular
comunicarea electorală se reduce exclusiv la aspectele formale ale imaginilor,
sunetelor, informaţiilor transmise. Nu mai contează nimic altceva decât
imaginea, sunetul, forma, brandul, contextul imagistic, acustic, informaţional,
mediatic, prezenţa cu orice preţ pe site ori pe blog (chiar dacă sau mai ales
dacă nu ai nimic de comunicat şi nici expertiză cu privire la democraţie,
politică, instituţii, cultură ş.a.m.d., ci doar simple impresii personale,
irelevante), înregimentarea în reţele depersonalizate, cronofage, care creează
dependenţa de apartenenţa la comunităţi artificiale (Facebook, Twitter
ş.a.m.d.), atragerea cu orice preţ a atenţiei şi a reclamei, audienţa, tirajul.
Se comunică cu o intensitate înmiită faţă de alte perioade istorice, chiar
apropiate, dar conţinuturile, substanţa, esenţa, logica dezbaterii democratice
şi a participării politice au dispărut. În cel mai bun caz ele apar cu funcţii
decorative. Mijloacele de comunicare în masă, precum şi canalele alternative,
nonconvenţionale, virtuale de comunicare (în masă, personalizate, de nişă),
toate aceste au devenit scopuri în sine. Mai clar, mijlocul a devenit scop,
mijloacele au devenit scopuri. Or, scopul şi scopurile erau, sunt şi vor rămîne
democraţia, consolidarea democratică, participarea politică reală la viaţa
politică reală, cultura civică, statul de drept, nu comunicarea în sine şi cu
orice preţ, care mută totul în existenţa virtuală.
În epoca noastră de
imbecilizare comunicaţională, dacă marii criminali precum Adolf Hitler, Iosif
Visarionivici Stalin ori Ossama ben Laden ar avea blog, ar fi cele mai citite.
Fiind însă mai inteligenţi decât cetăţenii virtuali, respectivii ar acţiona
imediat pentru a determina dinamizarea participării la acţiunile lor politice
radicale.
De pildă, dacă ne uităm la
ceea ce se petrece în spaţiul numit „blogosferă”, un spaţiu al egalităţii
virtuale, unde oamenii beneficiază din plin de libertatea de expresie, observăm
că sunt anulate toate distincţiile relevante dintre experţi, profesionişti,
meritocraţi şi diletanţi, semidocţi. În virtutea dreptului egal la exprimare şi
opinie, pe care nu trebuie să-l contestăm, diletanţii (iar termenul este un
eufemism) se amestecă în probleme la care nu se pricep, iar alţi diletanţi,
care nici nu pricep diferenţa dintre „datul cu părerea” al semidocţilor şi
expertiza pe domenii de specialitate a experţilor, „arbitrează” diferendele,
utilizând însă criterii diferite decât expertiza, profesionalismul,
inteligenţa, raţionalitatea, logica. Este un spaţiu antimeritocratic.
Democraţia negativă. Problema este veche de câteva mii de ani. În antichitatea
greacă, Socrate combătea ideea participării diletanţilor la luarea deciziilor
din cea mai grea ştiinţă, cea despre „binele cetăţii”, politica. Teoriile lui
Socrate cu privire la aspectele nocive ale democraţiei, diletantismul
„demosului” şi inoportunitatea amestecului în politică a „celor mulţi” au atârnat
greu în procesul care i s-a înscenat şi în condamnarea sa la moarte.
Importanţa eliberării presei de şantajul puterii este, de
obicei, subestimat de cetăţeni. Acel şantaj, care pe timpul comuniştilor se
materializa în răngi date în cap jurnaliştilor, filmări defaimatoare şi
sechestrarea calculatoarelor din redacţii a încetat. Mai mult decât atât,
partidele de la putere au înţeles importanţa puterii informaţionale şi
investesc, pe alocuri deschis, pe alocuri ascuns, în dezvoltarea organelor
mass-media. Jurnalismul în Moldova e puternic subvenţionat, atât de partide,
cât şi de grupuri de interese financiare şi politice din alte ţări.
Asta a creat o cerere enormă
de jurnalişti şi formatori de opinie. Actorii, economiştii, juriştii au fost
absorbiţi de televiziuni şi posturi de radio. Jurnaliştii buni rămaşi fără
lucru nu-s. Trebuie să fii miop ca să nu vezi că jurnalele de ştiri şi
emisiunile de divertisment au crescut în calitate în ultimii doi ani.
În acelaşi timp, însuşi
angajamentul politic al unor televiziuni şi ziare duce la o echilibrare a fluxului informaţional. Faptul
că organele mass-media concurează, inclusiv în slujba concurenţei de partid, de care deseori depind, face ca
lucruri, până acum ascunse, să iasă la suprafaţă. Această presiune sporită din
partea mass-media a făcut personaje obscure să iasă în public.
Contractul social moldovenesc
are acest punct, rămas din timpurile sovietice; dacă tot ne furaţi, ne minţiţi
şi ne luaţi de imbecilu, permiteţi-ne măcar să râdem din când în când de voi.
Eu zic că e un schimb echitabil.
Se spune că „eşti ceea ce
citeşti.” Ca şi celelalte formule identitare simpliste din aceeaşi categorie
(eşti ceea „ce mănânci,” „ceea ce îmbraci,” „ceea ce visezi,” „ceea ce îţi
doreşti”), chiar dacă nu în aceeaşi formulare dogmatică („spune-mi cu cine te
împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”), ea trebuie serios amendată şi
explicată. Mai mult decât ceea ce citeşti contează ceea ce înţelegi, ceea ce
reţii, conceptele cu care operezi, ceea ce reciteşti, ceea ce studiezi, ceea ce
citezi, ceea ce predai, ceea ce scrii, ceea ce publici, ceea ce analizezi, ceea
ce explici, cărţile, studiile, articolele, textele la care te trimit alte
cărţi, studii, articole, texte citite. Prin urmare, sensul şi semnificaţia unor
concepte, termeni, cuvinte pe care le folosim sunt extrem de diferite. Când un
specialist gândeşte/scrie/vorbeşte despre democraţie, el se raportează la zece
ori douăzeci de definiţii ale democraţiei, iar de fiecare dată când foloseşte
termenul indică definiţia sau definiţiile la care se gândeşte, autorul care
le-a formulat, criteriile pe care le-a utilizat; mai mult, el se gândeşte şi
operează cu bibliografia teoriei democraţiei şi teoriei democratizării, pe care
a tot lărgit-o şi a tot aprofundat-o de când predă un curs de teoria
democraţiei sau cursuri conexe ori de când tot scrie studii şi cărţi de teoria
democraţiei. Aceşti specialişti editează numere speciale despre teoria
democraţiei în revistele de ştiinţă politică, fac cercetări cantitative şi
calitative asupra realităţii politice şi democratice, coordonează cercetările
studenţilor sau tinerilor cercetători sau ale unor institute de
cercetare, sau chiar publică reviste care în mod explicit şi exclusiv se ocupă
de problema respectivă. Când un diletant vorbeşte în presă sau în
blogosferă despre democraţie, el poate fi imediat depistat datorită incoerenţei,
impreciziei terminologice, confuziilor pe care le face, lipsei de logică,
inculturii, incapacităţii de a face distincţii, ş.a.m.d.
Ambiguitatea mijloacelor de
comunicare în masă caracterizează şi noile canale de comunicare asociate
Internetului. Dintre multele analize care subliniază şi partea „întunecată” a
mediei moderne merită semnalată una, făcută de unul dintre cei mai importanţi
teoreticieni ai democraţiei, Giovanni Sartori, în volumul „Homo Videns”.
Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea. Legăturile complexe dintre
politică, politica democratică, politica dictatorială, totalitară ori de alt
tip, media, comunicare (în particular comunicare politică) trebuie analizate cu
precauţie, pe baza cercetărilor factuale şi acumulărilor cognitive din fiecare
domeniu, nu al opiniilor exprimate de personaje charismatice, notorii ori doar
confuze, dar lipsite de cultura de specialitate.
Noile tehnologii, în special
Internetul, au schimbat în mod neaşteptat viaţa omului modern, au transformat
sfera publică şi comunicarea actorilor ei, cunoscând o dezvoltare într-un ritm
mult mai rapid decât orice alte mediumuri anterioare. Internetul este ultima
mare provocare a inovaţiilor tehnologice în comunicarea de masă[1].
Fiecare inovaţie a modificat informarea publică şi participarea politică, însă
istoricii consideră că, de-a lungul istoriei, fiecare nou medium a fost tentat
de a submina vechiul monopol[2].
Rareori a mai fost un medium cu un potenţial atât de larg şi eficient în a
schimba semnificativ forma comunicării precum Internetul. Având
caracteristicile de cyberspace, Web şi autostradă a informaţiei, Internetul a
legat lumea printr-un numitor comun, „spaţiul virtual”, care i-a dat ceea ce
McLuhan numea conţinutul unui „sat global“.
Internetul a transformat rapid
modul în care persoanele, organizaţiile, instituţiile politice şi guvernele
comunică şi negociază mesajele şi rolurile politice, împărţind observatorii
politici în optimişti şi sceptici. În general, optimiştii speră că Internetul
va transforma şi stimula participarea democratică, iar scepticii nu creditează
Internetul altfel decât în sensul unui instrument ce poate întări momentan
mecanismul curent al comunicării politice[3].
În ceea ce priveşte importanţa utilizării Internetului într-o campanie electorală,
optimiştii îşi pun mari speranţe în capacitatea acestuia de a schimba
comunicarea politică, iar pesimiştii consideră că Internetul nu are şanse să
schimbe foarte mult peisajul politic şi electoral al viitorului, evaluându-l ca
pe un instrument de comunicare de mâna a doua[4].
New media este un concept care
a modificat înţelegerea comunicării de masă, adăugându-i noi caracteristici şi
conţinuturi şi influenţând, în acelaşi timp, prin aplicabilitatea sa, comunicarea
în general, comunicarea politică şi marketingul politic, în special. În Moldova,
ca de altfel şi în alte state central şi est-europene, marketingul politic se
reduce, de cele mai multe ori, la marketingul electoral. În acest sens,
implicaţiile new media în comunicarea politică au determinat o schimbare a
modului de comunicare, a strategiilor şi desfăşurării campaniilor electorale,
introducând un nou spaţiu combativ: mediul online.
Amploarea dezvoltării
fenomenului numit Internet a condiţionat partidele politice şi politicienii,
iar în egală măsură mass-media, să identifice grupuri ţintă în rândul
internauţilor, ca membri ai publicului potenţial elector. Campaniile electorale
cele mai urmărite din perspectiva rezultatului lor, atât pe plan internaţional,
cât şi pe plan intern, au valorificat platformele şi domeniile Internetului
prin site-uri oficiale de campanie, bloguri, reţele de socializare, atragerea
simpatizanţilor şi voluntarilor, mobilizarea votanţilor. În radiografia
campaniilor electorale, mediul online reprezintă un obiectiv cu o pondere
vizibilă şi, din acest motiv, tehnicile noului marketing politic ajută în
promovarea imaginii partidelor sau politicienilor în campaniile
electorale.
Comunicarea politică a sesizat
rapid avantajul folosirii new media[5],
mai ales că mass-media tradiţională a fost considerată „maillon faible de la
communication politique”[6].
Începutul comunicării online a fost relativ lent pentru că necesita, pentru a
ajunge o comunicare de masă, în primul rând conectarea utilizatorilor la
Internet şi, apoi, crearea unei baze de date prin pagini online, iar
comunicarea politică, pentru a beneficia de „efectul agendei” în mediul online,
a recurs la medierea prin alte medii de comunicare în masă. Comunicarea prin
new media constituie, de asemenea, o provocare la nivelul abordării teoretice,
dar şi al aplicabilităţii practice, deoarece partidele politice şi, implicit,
politicienii au acceptat campaniile online pentru că le oferă vizibilitate,
paralel cu facilitarea comuncării cu electoratul. Una din formele
democratizării spaţiului public este aceea a reţelelor sociale care, prin
dialog, oferă comunicării caracteristica interactivităţii. Social media, prin
utilizarea comunicării online, crează comunităţi, distribuie informaţii cu
aplicabilitate şi în mediul politic.
În Republica Moldova,
Internetul s-a răspândit cu rapiditate în toate mediile societăţii. Totuşi,
dintr-un anumit punct de vedere, clasa politică a adoptat cu entuziasm noul
mediu de comunicare, pentru ca, la scurt timp, aceasta să nu-l valorifice
îndeajuns în raport cu eficienţa lui. Cei mai mulţi dintre politicienii
moldoveni conectaţi la mediul online postează, în special, comunicate de presă
şi, eventual, îşi fac publice interpelările politice.
Politicienii au fost printre
primii care şi-au creat blog, însă nu toate blogurile au postări periodice,
conectate la agenda politică a momentului. Din cei 101 de parlamentari, 6 şi-au
creat blog, iar 39 şi-au făcut cont pe Facebook. Cei mai activi şi mai populari
parlamentari în mediul online sunt deputaţii neafiliaţi Igor Dodon şi Mihai
Godea[7].
Analiza site-urile politice şi
prestaţia politicienilor în comunicarea din mediul virtual a relevat faptul că
politicienilor moldoveni le este teamă de reacţia vizitatorilor online şi de
comentariile acestora (uneori acide, alteori cu un limbaj licenţios, chiar
trivial). În acelaşi timp, politicienii recurg la blogging pentru crearea unei
imagini în trend cu noile tendinţe, însă nu consideră necesar un efort
sistematic de a convinge proprii simpatizanţi, viitori alegători, considerând
că blogul mai degrabă consolidează opţiunile electorale deja existente, decât
să le schimbe[8].
Prestaţia notabilă a
politicienilor pe site-urile de socializare le-a adus un capital de simpatie, convertit
în campaniile electorale în capital politic. În contextul unei societăţi aflate
sub influenţa erei digitale şi a erei informaţionale, aşa cum o numeşte M.
Castells, constituie o eroare politică de proporţii ca un politician să nu aibă
o pagină web sau un blog şi desigur un cont pe Facebook. Potrivit cercetării,
în luna mai 2012, 44% (ceea ce reprezintă 45 persoane) din deputaţii actuali ai
parlamentului au o prezenţă on-line, dintre care doar 22 parlamentari au o
activitate sistematică. Putem doar să presupunem că un număr mai mare au
atilizat comunicarea on-line doar pe durata campaniei electorale. Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) numără 16 deputaţi cu un cont pe
Facebook, dintre care unul întreţine şi un blog (Şupac Inna), zece din ei având
o prezenţă activă. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) are 9 deputaţi
cu cont pe reţeaua de socializare Facebook, doar un blog activ, al lui
Veaceslav Ioniţă[9], 5 din ei fiind activi.
Partidul Liberal (PL) însumează 3 bloguri, cu 6 conturi pe facebook, activi
fiind Mihai Ghimpu şi Valeriu Munteanu. Partidul Democrat din Moldova are 6
deputaţi cu cont pe facebook, dar se exprimă pe blog doar Marian Lupu.
Deputaţii neafiliaţi Igor Dodon şi Mihai Godea înregistrează cele mai mari
succese, ambii actualizând atât contul de pe facebook, cât şi blogul. Totuşi
Igor Dodon e primul care a atins numărul maxim de prieteni, astfel putem afirma
că este primul politician moldovean care a utilizat cu succes mediul on-line.
În Moldova, Facebook a cunoscut o rapidă
expansiune, fiind reţeaua de socializare adoptată de majoritatea internauţilor.
De la un simplu e-mail ori de la o conversaţie on-line pe chat, utizatorii
Internetului şi ai comunicării virtuale şi-au multiplicat şi diversificat
opţiunile de relaţionare, preluând automat noile site-uri de interrelaţionare
on-line. Succesul acestora i-a determinat pe unii politicieni să se adapteze
noului curent, astfel încât aproximativ 22% dintre parlamentari întreţin o
comunicare cu poporul pe Facebook. Ca şi la bloguri, tendinţa este de a folosi
pagina de Facebook sub forma promovării imaginii publice şi, mai puţin aceea de
a relaţiona cu comunitatea online. Astfel Mihai Ghimpu, preşedintele PL, are un
număr maxim de prieteni şi o pagină cu 54 de like-uri. Colegul de partid,
Corina Fusu, l-a avansat în popularitate pe facebook, având 357 de fani pe
pagină. Din PLDM, doar Chiril Lucinschi a atins numărul maxim de prieteni şi
aici s-a oprit. Pagina lui Igor Dodon, a aduna pân în prezent doar 61 de
„fani”, probabil din motiv că nu o promovează şi are mai mult „gunoi” pe ea. Politicianul
cu cei mai mulţi „prieteni” pe Facebook este Vlad Plohatniuc, a cărui pagină a
adunat, până în prezent 1556[10]
de „fani”. Interesant fapt e că Vlad Plahotniuc, fiind un actor nou pe scena
politică, şi-a creat pagină de persoană publică, expediind mesaj personalizat
către fiecare prieten, de fapt cum am primit şi eu unul: „Salut Ion! Noul meu cont
de facebook este http://www.facebook.com/plahotniuc. Aici am rugamintea sa ne scriem de
acum inainte, contul actual urmand a se inchide din cauza unor restrictii
tehnice. Practic, mai mult de 5000 de prieteni nu pot accepta pe actualul cont
si deja am atins acest numar... Ce trebuie facut: e nevoie doar sa dai un LIKE
pe pagina http://www.facebook.com/plahotniuc, pe butonul aflat sub fotografia
principala, pentru a ramane in continuare in lista de prieteni. Multumesc mult,
ne auzim!”. Marian Lupu Nu se grăbeşte să-şi facă o pagină publică,
limitânduse doar la lista de prieteni.
Ca o caracteristică generală, politicienii
moldoveni cu cont pe Facebook preferă să posteze mesaje oficiale impersonale,
informaţii şi imagini referitoare la activitatea lor în politică sau în partid,
chiar fotografii de familie, din călătorii, şi, în mod excepţional,
interacţionează direct cu prietenii din lista lor, potenţiali simpatizanţi.
Potrivit site-ului
unimedia.md, putem observa că peste 230.000 de moldoveni au cont pe Facebook[11],
dar numai 20 de parlamentari moldoveni consideră necesar a comunica prin cu
electoratul.
Alegerile şi comunicarea online din 2009. Contextul politic
Alegerile şi comunicarea online din 2009. Contextul politic
Deocamdată, în Moldova putem
observa încercările on-line ale candidaţilor din timpul campaniei electorale parlamentale
din 2009, când aceştia au transmis potenţialului electorat şi chiar
susţinătorilor locurile unde puteau fi văzuţi, evenimentele la care participau,
mesajele electorale pe care le susţineau în acea perioadă şi când, de asemenea,
au oferit simpatizanţilor lor posibilitatea de a se exprima pe forumuri. Dacă
politicienii din SUA au dat tonul campaniilor electorale în mediul online
(cazul lui Barack Obama fiind expresiv în acest sens), în Moldova, candidaţii
la parlamentare din 2009 au încercat să se plieze noului model care deja
devenise un trend. Totuşi, nici în 2009 nu a existat, în mod oficial, o
supraveghere a activităţii online a website-urilor candidaţilor în ceea ce
priveşte numărul vizitatorilor, a site-urilor independente preocupate de
tematica alegerilor, a opţiunilor electoratului online. Tocmai din acest motiv,
se poate considera că proiecte de genul „Politica şi Internetul”[12],
care să monitorizeze site-urile de campanie până în ziua alegerilor (oferind în
final diverse statistici referitoare la evoluţia online, impactul new media
asupra unor categorii de vârstă sau profesionale, profilul electoratului din
mediul virtual, nivelul de interactivitate online al alegătorului cu partidele
şi, respectiv, candidaţii), constituie teme de interes pentru alegerile
viitoare. O astfel de monitorizare ar permite analize pertinente pentru a se
putea aprecia în ce măsură e-democracy şi campania din cyberspace
sunt aducătoare de voturi.
Campania pentru alegerile
parlamentare din anul 2009 este prima campanie în care a fost utilizată new
media într-un context mai larg şi într-o structură integrată. Totuşi, trebuie
subliniat faptul că Serafim Urecehanu a fost primul candidat care a utilizat
într-un mod inteligent caracterul viral al Internetului, oferindu-le
utilizatorilor diverse informaţii, dar şi
jocul „Serafică Fără Frică”, care a avut un succes impresionant şi toată
mass-media i-a acordat atenţie.
Cu toate acestea, s-au
observat considerabile schimbări în e-campania din Moldova anului
2009. Candidaţii au consultat specialişti atât din domeniul comunicării, cât şi
din domeniul IT, astfel încât substanţiala modernizare a fost destul de
vizibilă, chiar dacă politicienii au avut sau nu încredere în acest tip de
comunicare. Fiecare candidat a fost prezent în mediul online, atât cu pagini
oficiale de campanie, bloguri, cât şi cu conturi deschise pe reţelele de
socializare. Staff-urile de campanie, pe lângă campaniile publicitare
tradiţionale (bannere, broşuri, pliante, clipuri video difuzate la
televiziuni), au inclus promovarea candidaţilor prin new media (site-uri
oficiale de campanie, bloguri, video-sharing, photo-sharing, messenger,
site-uri de socializare).
Conform constatării teoretice
a lui Manuel Castells[13],
Internetul ne influenţează total viaţa de zi cu zi, având în aceeaşi măsură
implicaţii profunde asupra societăţii în general şi a comunicării în mod
special. Mai exact, în ceea ce priveşte comunicarea politică şi campaniile
electorale, Internetul schimbă structura tradiţională. Astfel, analiza
comparativă a arătat că Internetul joacă un rol din ce în ce mai important în
cadrul campaniilor electorale şi, potenţial, demonstrează trecerea către o
formă de comunicare interactivă şi multidirecţională, care are loc atât pe
site-urile candidaţilor, cât şi în mass-media, în timpul alegerilor. Studiile
lui B. Villalba[14] privind medierea
politică oferită de Web au reliefat faptul că majoritatea candidaţilor şi a
partidelor au folosit Internetul doar pentru transfer de informaţii către
vizitatorii site-urilor web, fiind vorba despre o comunicare
unidirecţională.
Politicienii contemporani fac
eforturi şi se orientează spre tehnicile moderne de comunicare pentru o
comunicare mai eficientă cu electoratul, conform aprecierii lui Cavanagh:
„Political campaign has always adopted and adapted to the latest tools of
persuasion”[15]. Pe de altă parte,
mentalitatea moldovenească este încă tributară comunicării face to
face, platformelor politice declarative şi promisiunilor electorale,
adoptând o atitudine de resemnare în faţa unei situaţii prestabilite. În acest
sens, remarcăm că nu există analize profunde privind influenţarea electoratului
de către mesajul politic online nici la nivel naţional, nici la nivel local.
Aprecierile existente sunt circumstanţiale, fără suportul unei cercetări
sociologice de substanţă.
Ultima campanie electorală parlamentară din Moldova nu a oferit doar un
limbaj violent, agresiv şi plin de semnificaţii tuturor alegătorilor, dar şi o
campanie negativă online realizată de către guerilla digitală tocmai pentru a-i
denigra pe contracandidaţi.
O dată cu evoluţia noilor mijloace mass-media– de la ziar la radio, apoi la
televiziune şi, în cele din urmă, la Internet – s-au modificat şi tacticile;
capacitatea de a crea mesaje pentru un public ţintă variat a trecut de la
stadiul de meşteşug la cel de artă, iar impactul campaniilor negative a
crescut. Metodele convenţionale prin care candidaţii difuzau mesajele negative
au evoluat către statutul de qvasi-ştiinţă. Astfel, prima fază a fost
familiarizarea alegătorilor cu utilizarea Internetului şi migrarea unor
audienţe dinspre mainstream
media spre new media. Aceasta tinde să
detroneze televiziunea din poziţia de „regină” în favoarea unui echilibru
instabil: televiziune versus spaţiu virtual de comunicare. A doua tendinţă este
dezinteresul în implicarea şi creditarea electoratului moldovenesc pentru
fenomenul politic, conducând la scepticism şi absenteism politic. Aceste două
curente au obligat strategii de campanii să conceapă tehnici extrem de bine
orientate. De exemplu, în spaţiul virtual nu s-au investit foarte multe resurse
în crearea şi menţinerea site-urilor partidelor politice, ci mai degrabă în
blogurile candidaţilor, publicul ţintă al acestora fiind format din bloggeri (public
competent şi încă activ politic). Pentru mediul rural însă, s-a optat pentru
comunicarea face to face cu alegătorii.
De la o epocă la alta, de la un eveniment major la altul, de la o campanie
electorală la alta, tehnicile şi mediile de comunicare politică evoluează. Campania
pentru alegerile parlamentare din anul 2009 este prima campanie relaţionată cu
evoluţia new media. Staff-urile de campanie, pe lângă campaniile publicitare
tradiţionale (bannere, broşuri, pliante, clipuri video difuzate la televiziuni),
au inclus promovarea candidaţilor prin new media (site-uri oficiale de
campanie, bloguri, video-sharing, photo-sharing, messenger, site-uri de
socializare).
Campania electorală online a candidaţilor pentru preşedinţie a introdus în
mediul virtual pe lângă site-urile oficiale şi The Black PR, prin site-uri
clonate cu mesaje negative şi site-uri special create pentru discreditarea
contracandidaţilor.
Campania negativă constă în identificarea punctelor slabe ale adversarului
politic, adresându-se, în special, nehotărâţilor[16]. Astfel, una din
facilităţile Internetului, sub anonimat, a favorizat desfăşurarea fără
precedent a unei confruntări online, o luptă „între site-uri”, construite
împotriva unor candidaţi. Comunicarea online, mai ales în acest stadiu, este un
compust pentru manifestarea unui discurs radical şi agresiv împotriva
adversarilor politici. De obicei, conform teoriei, „acest tip de campanii se
derulează mai ales atunci când există doar doi candidaţi în competiţie”[17].
Chişinăul nu este doar cea mai
mare concentraţie de alegători din Moldova, este şi un test electoral pentru un
public bine informat şi de masă. Localele din Chişinău sunt foarte apropiate ca
tip de campanie de alegerile parlamentare – contează mult mai mult mesajele,
dezbaterile, întâlnirile directe şi mai puţin cumpăratul de lideri loclali şi
împărţitul cadourilor electorale.
În mod cert, campania
electorală parlamentară din 2009 s-a diferenţiat de campaniile electorale
anterioare prin recursul la noile tehnologii, favorizate de evoluţia fără
precedent a Internetului şi a formelor de comunicare online.
Campania din 2009 a comportat
o intensificare a transmiterii mesajelor video pe Internet, spoturile
electorale fiind mai vizualizate online decât la televiziuni şi distribuite
către alţii de anumite grupuri ţintă ale electoratului. Principalii candidaţi
la parlamentare, în strategia de publicitate electorală, pe lângă modalităţile
clasice outdoor, print şi marketing direct au inclus şi promovarea online.
Publicitatea online a fost realizată prin publicitate text sau banner display,
favorizată de costuri atractive per click (ex. Google). Echipele de campanie
ale partidelor, cu şanse reale de a intra în Parlament, au exploatat spaţiul
online prin difuzarea unor mesaje de divertisment pentru a atrage publicul
indecis şi pentru a ridiculiza adversarul politic punctând în creşterea
credibilităţii. Atât site-urile negative cât şi materialele video care parodiau
un candidat au circulat pe net de la un utilizator la altul, preluate şi
retransmise de utilizatorii dezinteresaţi politic. Astfel, au proliferat
mesajele online negative, anti-Filat, anti-Ghimpu, anti-Voronin, popularitatea
acestora făcând posibilă preluarea şi prezentarea unor faze amuzante din mediul
online la televiziuni. Sub masca imaginilor transmise cu ajutorul Internetului
s-a ascuns un adevărat spectacol de violenţă, ritualizat.
Sfera politicii a fost
invadată de simboluri şi impunerea lor ca legitime s-a concretizat în maniera
violenţei la nivelul ideilor, reprezentărilor despre realitatea înconjurătoare.
Astfel, vehicularea de simboluri politice în mass-media a creat identităţi
colective şi a modelat atitudini, stabilind dimensiuni şi forme concrete ale
culturii politice.
Violenţa, indiferent de forma
ei de manifestare, este considerată adesea de către politicieni o metodă sigură
şi facilă în campania electorală pentru obţinerea de voturi.
Violenţa în comunicarea politică, manifestată prin limbaj licenţios sau atac la persoană, nu reprezintă o noutate în societatea noastră, de-a lungul timpului fiind consecvent consemnată, diferă poate tehnicile sau ... medium-ul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, în calitatea lui de „analist politic” în publicistica vremii, considera că „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii, ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe care-ţi dai seama mai târziu că trebuiai să-i respecţi. Dacă profesezi vreo idee, aceasta e imediat tălmăcită greşit de adversari care nu caută adevărul, ci acreditarea unei opinii personale.”
Violenţa în comunicarea politică, manifestată prin limbaj licenţios sau atac la persoană, nu reprezintă o noutate în societatea noastră, de-a lungul timpului fiind consecvent consemnată, diferă poate tehnicile sau ... medium-ul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, în calitatea lui de „analist politic” în publicistica vremii, considera că „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii, ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe care-ţi dai seama mai târziu că trebuiai să-i respecţi. Dacă profesezi vreo idee, aceasta e imediat tălmăcită greşit de adversari care nu caută adevărul, ci acreditarea unei opinii personale.”
În acelaşi sens, Mircea
Eliade, un fin observator al mentalităţilor epocii interbelice şi postbelice,
constata că „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea
energii pe ţărâmul politicii de partid”. Nici începutul mileniului al III-lea,
marcat de dezvoltarea Internetului, nu exclude din marketingul politic
virulenţa atacurilor specifice mediului online, guerilla digitală. Şi guerilla
digitală este abia la început!
[1] Richard Davies, The Web of Politics.
The Internet’s Impact on the American Political System (Oxford: Oxford
University Press, 1999), 27.
[2] Richard Davies, The Web, 27.
[3] John Tedesco, „Changing
the Channel: Use of the Internet for Communicating About Politics”, în
Lynda Lee Kaid (coord.), Handbook of Political Communication
Research (Florida: Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2004), 508.
[4] Richard Davies, The
Web, 18
[5] Philippe J. Maarek, Communication
& marketing de l’homme politique, (Litec, Paris, 2007), 269.
[6] Dominique Wolton, „Les médias, maillon
faible de la communication politique”, în HERMES, nr. 4, Le nouvel
espace publique,(CNRS Éditions, Paris, 1989), 165: «veriga slabă a comunicării
politice».
[7] Anexa excel procente
[8] Dorina
Guţu, Războiul din Irak şi războiul de acasă. O campanie prezidenţială
americană (Bucureşti: Editura Comunicare.ro,2006).
[9] Anexa
3
[10] Anexa 2
[12] Marcel Boogers, Gerrit Voerman,
„Surfing citizens and floating voters: Results of an online survey of visitors
to political web sites during the Dutch 2002 General Elections”, Journal
of Information Polity 8, (2003), 18.
[13] Marcel Boogers, Gerrit Voerman,
„Surfing citizens and floating voters: Results of an online survey of visitors
to political web sites during the Dutch 2002 General Elections”, Journal
of Information Polity 8, (2003), 18.
[14] Villalba, B., „MovingTowards an
Evolution în Political Mediation? French Political Parties and the New
ICTs”, apudR. Gibson, P. Nixon and S. Ward (eds) Political Parties
and the Internet: Net Gain? (London: Routledge, 2003).
[15] Denis Kavanagh, Efection
Campaigning. The new Marketing of Politics, (Blackwell, Oxford
UK&Cambridge USA, 1995), 176.
[16] Dorina Guţu, Bogdan Teodorescu,
«Marketingul electoral» în Teodorescu B., Guţu, D., Enache, R., Cea mai
buna dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990 – 2005, (Bucureşti:
Editura Institutul Pro, 2005), 142.
[17] Guţu, Marketing, 142.
No comments:
Post a Comment