CUPRINSUL

Subiectul comunicării în sfera politică este atât de important, precum şi de actual. Elementele comunicării politice au fost regăsite în toate epocile istorice de dezvoltare şi evoluţie a vieţii social-politice. Astfel, vestitorii din Roma antică aduceau la cunoştinţă cetăţenilor informaţii privind societatea, recrutau mercenari în armată şi îi îndemnau pe cetăţeni să-şi dea voturile pentru anumiţi candidaţi în senat. Pe pereţii unei clădiri din Pompei s-au descoperit inscripţii cu caracter de reclamă politică, care transmiteau următorul mesaj: „Votaţi-l pe Marcus Publius Furius care este un om bun şi pentru care merită să votaţi”.

Actualitatea acestei cercetări derivă în primul rând din rolul tot mai major care îi revine comunicării politice în perioada contemporană unde informaţia a devenit unul din principalele produse de consum. Comunicarea politică reprezintă în sine o activitate ce are ca scop transmiterea de informaţii, idei, opinii, păreri de factură politică şi care are drept rezultat exercitarea unei influenţe asupra conştiinţei maselor. Comunicarea este aşadar, principala formă de manifestare a interacţiunii psihosociale, deoarece toate efectele relaţiilor interpersonale (perceptive, simpatice sau funcţionale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul primordial al mesajului este atragerea atenţiei receptorului asupra unui lucru oarecare, mai precis, asupra obiectului de referinţă şi asupra caracteristicilor lui[1].

Comunicarea şi politica sunt cosubstanţiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma şi conţinutul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituţiile politice şi de agenţii angajaţi în aceste raporturi. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare şi conflict. Discursul politic permite găsirea acordului dar, acelaşi tip de discurs promovează conflictul şi dominarea. Fie că se doreşte persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic şi la diferite modalităţi de comunicare politică, reprezintă o alternativă la violenţa fizică. Spaţiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferenţele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere îşi reglează discursul.

Dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit. În societate, orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenţie problemele colective, formularea întrebărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea de soluţii, conflictul dintre aceste proiecte şi modul lor de reglementare. În fiecare din aceste procese se găseşte implicată comunicarea iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere. Comunicarea impregnează toată activitatea politică în masura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare. Specificul raporturilor şi al activităţilor politice contemporane îl constituie criza de credinţă, de convingere politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei şi aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o „problemă de comunicare” - de a-i convinge pe cetăţeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“[2]. Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viaţa politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al actorilor politici pentru a-şi legitima acţiunile, discuţia fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la internet permit unui public tot mai larg o informare diversificatã şi rapidã, rolul informaţiei reprezintã o condiţie a dezvoltării umane şi a societăţii în general. Tot mai frecvent în aceastã lume informaţională, în aceastã lume flămândă de „foamea de a cunoaşte” sunt utilizate noţinuni precum: „comunicare”, „mass-media”, „dezinformare”, „zvon”, “manipulare”, “feed-back”, sau sintagme de genul: „comunicare eficientă”, „comunicare de masă”, „comunicare indirectă”, „comunicare orizontală”, „comunicare gestuală”, „comunicare politică” ş.a. Deşi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alţii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca şi omenirea însăşi, dar permanent într-o continuă schimbare, perfecţionare, modernizare.

Actualitatea acestei lucrări este motivată şi de faptul că în practica politică a Republicii Moldova, comunicarea politică este un fenomen relativ nou. Dinamica spectaculoasă a schimbărilor social-politice care s-au produs în ţara noastră la sfârşitul anilor ’80 începutul anilor ’90 ai secolului XX, urmate de instaurarea şi consolidarea pluripartidismului au modificat în mod cardinal regulile şi normele jocului politic. După decenii întregi de totalitarism, de dictatură a unui singur partid, de oprimare a cugetării libere, de mimare a alegerilor cetăţeanul moldovean s-a văzut promovat în rolul de arbitru al unei multitudini de actori politici, viitorul politic al cărora era în dependenţă directă de capacitatea lor de seducţie şi convingere exercitate asupra sa. Aptitudinea de a seduce şi convinge cu succes necesita la rândul său aplicarea unor noi tehnici şi procedee, adică, în speţă, ceea ce numim comunicare politică.

Problemă este abordarea insuficientă şi ineficientă a comunicării politice de către specialiştii în ştiinţele politice din Republica Moldova.

Gradul de studiere a acestei teme este relativ înalt, în Romania. Dar nu şi în Moldova. Electoratul de peste Prut are la dispoziţie o mulţime de reviste, publicate şi electronice, ce ţin direct de anailza tuturor aspectelor comunicării politice. Avem un institut de cercetări politice, avem mulţi analişti politici, dar care din păcate nu sunt obiectivi din motivul că sunt plătiţi de o forţă sau alta, pentru a le modera imaginea.

Astfel, dintre studiile relevante merită a fi menţionată lucrarea lui Maarek Philippe-Joseph „Communication et marketing de l’homme politique”, ce se vrea a fi un demers global în materie de comunicare politică şi marketing politic, un ghid pentru oamenii politici şi aspiranţii la preluarea puterii. Lucrarea de căpătâi a lui Michel Bongrand, creatorul marketingului politic în Franţa, „Le marketing politicien: Grandeur et decadence des strategies de pouvoir” încearcă să găsească răspuns la întrebări precum care este viitorul politicii văzut prin prisma excesului de zel în utilizarea tot mai avidă a materialelor cu caracter publicitar în viaţa politică şi dacă nu care cumva aceasta ar fi în stare să afecteze interesul naţional. Un amplu studiu asupra reclamei politice este întreprins de Garcia Ruescas în lucrarea sa „Publicidad y propaganda politica”, în care încearcă să delimiteze elementele de reclamă politică de propaganda politică.

Merită a fi evidenţiată de asemenea şi contribuţia adusă de specialiştii ruşi în elucidarea diferitor probleme legate de reclama politică şi în special aportul lor realizat în procesul înţelegerii şi clarificării diferitor aspecte ce ţin de particularităţile acestui fenomen în spaţiul ex-sovietic. Astfel, aspecte cu caracter practic ale reclamei politice sunt abordate în lucrările unor aşa autori ca O. Berezkina, A. Djabasov, A. Kovler, S. Lisovschi.

În ultimele decenii, ştiinţele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă acordând o deosebită atenţie tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informaţiilor, precum şi mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicării.

1. Comunicarea politică: aspecte generale

Armele, banii şi cuvintele! Iată cele trei modalităţi de luptă pentru putere – descrise de către istoricii Imperiului Roman, apoi preluate de Nicolo Machiavelli (1957, Principele) şi W.Shakespeare – şi care se folosesc şi astăzi (deşi în statele democratice, disputele se tranşează în final prin buletinul de vot).

De la întarirea unei linii ideologice care permitea o polarizare neta a claselor sociale în nuclee partinice, la vârsta expansiunii media vizuale, a extinderii exponenţiale a audienţei politice şi atingand zenitul în actuala afluentă informaţională, evoluţia comunicarii politice a făcut astazi corp comun cu divertismentul mediatic. Curren şi Gurevitch afirmau că fluxurile mediatice la nivel global, dar şi particular, în interiorul democraţiilor de ultima generaţie, se internaţionalizează, date fiind circumstanţele politico-economice şi culturale ale transnaţionalizării. Au aparut astfel concurente multiple, toate fiind convergente în competiţia pentru acces în sfera publică de informare. Actorul politic care acum urcă pe scena electorală are în faţă nu doar pericolul unei concurenţe orizontale, venită din partea oponenţilor săi ci şi al uneia verticale, generată atât de politicile de management comercial ale mass-media (abundenţa programelor de divertisment, canelele de ştiri 24/7, presiunea formală a pieţei si cea de taină a altor instituţii de autoritate), cât şi de poziţia cetăţeanului în raport cu coordonatele sferei sale socio-politice (accesul la informaţie, pluralismul opiniilor, privilegiul atitudinii critice şi sancţiunea absenteismului).

1.1. Definirea comunicării politice

Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiţii prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte care formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o perspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot, discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc.

Evident, definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de aplicabilitate a termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de preferinţele sale electorale, însă, sub un alt raport, ea transcende comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetăţeanul contribuie la constituirea unui fapt instituţional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianţe de partide – şi, astfel, realizează mai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera comunicării politice sau depăşeşte această sferă.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin inadecvare. Astfel, un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul şedinţelor de guvern, dar nu şi în discuţiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetăţean – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei formaţiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul şi intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o formă de comunicare ca fiind politică.

Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru noţiunile „comunicare“ şi „politică“.

Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane)[3], cea mai potrivită ni se pare a fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiţii succinte, pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii:

(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane, manifestate în contextul cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucţiuni etc[4]. Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele acţiunilor săvârşite.

(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte[5].

(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice şi perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenţii sociale recunoscute de membrii unei comunităţi[6]. Este de reţinut faptul că utilizarea semnelor este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund inconştient ca semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.

Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în „ştiinţele politice“ încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui studiu va părea, în mod fatal, foarte frust[7]. Totuşi, nutrim speranţa că definiţia asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii regretabile.

Într-o primă aproximaţie, s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile de organizare şi conducere a unei societăţi umane, acţiuni care au drept finalitate stabilirea, menţinerea sau modificarea ordinii sociale. Existenţa unei ordini sociale incumbă existenţa unor agenţi de ordine, care îşi propun să determine într-un sens specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor. Or, nimeni nu poate izbuti să exercite o influenţă (afectivă, cognitivă sau comportamentală) asupra celorlalţi decât dacă se bucură în raport cu aceştia de o anumită autoritate.

Urmându-l pe Max Weber[8], vom spune că această autoritate poate fi (i) tradiţională sau naturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei familii), (ii) charismatică (dacă are drept sursă calităţi personale remarcabile: inteligenţă, putere de convingere, forţă de seducţie etc.) sau funcţională / profesională (atunci când se bizuie pe competenţa şi calificarea de specialitate socialmente dovedite). Apelând apoi la o distincţie interesantă propusă de J.M. Bochenski[9], vom spune că avem de-a face cu o autoritate epistemică, dacă este vorba de acceptarea adevărului unei clase de propoziţii, respectiv cu o autoritate epistemică, dacă este cazul impunerii unei clase de directive.

Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată prin coerciţie sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenţei pot fi folosite mijloace punitive legitime, avem de-a face cu o relaţie de putere, iar dacă influenţa se realizează exclusiv prin câştigarea adeziunii subiectului (prin manipulare emoţională ori prin convingere raţională), vorbim de o autoritate în sens restrâns. Politica este câmpul de manifestare a relaţiei de putere şi presupune utilizarea statului (de drept) ca instrument de impunere (eventual prin forţă) a unor valori şi moduri de comportament la nivelul unei întregi comunităţi, în scopul implementării unei ordini sociale care este socotită în cel mai înalt grad dezirabilă.

Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în sens restrâns)[10] – (i) putere şi autoritate, (ii) putere fără autoritate, (iii) autoritate fără putere şi (iv) nici putere, nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dorit şi el caracterizează spaţiul democratic european. În aceste condiţii, comunicarea politică la care ne vom referi va fi inseparabil legată atât de mijloacele coercitive de exercitare a puterii, cât şi de metodele de persuadare a subiecţilor puterii.

O dată definite conceptele cheie de comunicare şi politică, putem trece la „fuzionarea“ lor, sub forma noţiunii de comunicare politică. În acest sens, comunicarea politică poate fi văzută în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:

1. acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi conducerii unei societăţi (id est în contextul manifestării relaţiei de putere), respectiv

2. act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.

În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte, subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui preşedinte etc.), pe care le condiţionează în mod necesar. Printre rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.

Două poziţii extreme se cer, aşadar, evitate în delimitarea sferei comunicării politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se faptul că acţiunile politice conţin şi subacte care ies din limitele comunicării), iar cealaltă care restrânge aceeaşi sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de câştigare a alegerilor (neţinându-se cont de faptul că organizarea şi conducerea unei societăţi, politica, nu se rezumă la câştigarea puterii).

Ambele poziţii par să fie îmbinate într-o conjuncţie paradoxală de către Andrei Stoiciu. Pe de o parte, înţelesul larg al conceptului de comunicare politică este asumat în următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică. Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afişelor electorale sau înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acţiunile de recrutare de personal, de concepţie, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia unui candidat pe un post de televiziune“[11]. Pe de altă parte, subtitlul cărţii – Cum se vând idei şi oameni – şi însuşi conţinutul lucrării mărginesc comunicarea politică la acţiunea de câştigare a puteri (politice), potrivit unei definiţii restrânse a marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“.

Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările multor teoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine să operăm şi aici o distincţie minimală.

Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu îi dau acestuia acelaşi conţinut. În lucrarea Marketing politic şi electoral, coordonată de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective: (i) „adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat“, (ii) cunoaşterea candidatului de un număr cât mai mare de electori şi (iii) crearea diferenţelor dintre candidat şi contracandidaţii săi[12]. Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing politic reuşesc să previzioneze intenţiile de vot, motivaţiile comportamentului politic, mentalităţile, modurile de a percepe, precum şi analiza contextelor prezente şi viitoare“, „strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracţie exercitată asupra electoratului de personalităţi ale vieţii publice, partide sau mişcări politice“, iar „cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului“[13]. Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări Communication et marketing de l’homme politique[14] etapelor constituirii marketingului politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă fundamentată ştiinţific de comunicare politică, ce presupune conceperea şi utilizarea unor strategii şi tehnici de câştigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de întrebuinţare potenţială a produsului pentru a-i incita pe clienţi la cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului politic pentru a determina „cumpărarea“ - mai exact, votarea acestuia.

Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu ştim ce ar putea să însemne ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea concluziona că marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă de comunicatori profesionişti) ce este axată pe câştigarea alegerilor. În acest sens, marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din urmă acoperind, în plus, interacţiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale.

În ce ne priveşte, conform titlului asumat pentru această lucrare, ne vom ocupa în cele ce urmează atât de actele de comunicare specifice campaniilor electorale (de câştigare a puterii politice), cât şi de actele de comunicare aferente perioadei de exercitare a puterii politice.

1.2. Agenţii comunicării politice

Potrivit unei definiţii general acceptate în cadrul teoriilor acţiunii, pot fi socotiţi autori ai unui eveniment şi agenţi ai acţiunii care îl provoacă doar persoanele ale căror impulsuri intenţionate sunt cauze ale evenimentului respectiv. Dacă un eveniment survine independent de comportamentele intenţionate (sau nu) ale unei persoane, atunci această persoană nu poate fi considerată autor al evenimentului.

Dintre persoanele fizice sau juridice care pot îndeplini rolul de agent al comunicării politice, (i) partidele politice, (ii) instituţiile şi autorităţile publice, (iii) compartimentele birocratice, (iv) grupurile de presiune, (v) mass media şi (vi) cetăţenii consideraţi în mod individual au o importanţă deosebită şi, ca atare, trebuie tratate în mod special.

Partidele Politice. Conform unei definiţii devenite loc comun, partidele politice sunt grupuri instituţionalizate de cetăţeni care se prezintă sub forma unor instrumente de câştigare şi administrare a puterii politice[15].

Partidele politice se diferenţiază de alte grupuri sociale şi sub raport numeric, însă nu mărimea lor constituie nota necesară a acestora. Aspectele pe care trebuie să le întrunească orice partid politic par a fi, în ordine:

1. coeziunea,

2. stabilitatea,

3. recunoaşterea primită din partea societăţii şi

4. centrarea acţiunilor întreprinse pe impunerea la nivelul întregii societăţi (în condiţiile de „concurenţă“ stabilite prin lege) a unor valori şi comportamente.

Partidele care activează în societăţile democratice se supun, ele însele, principiului pluralismului, în interiorul lor manifestându-se liber - în condiţii de concurenţă - fracţiuni, platforme, „aripi“, grupuri de interese etc. Totuşi, în ciuda divergenţelor şi chiar a unor lupte de interior, este respectată în linii generale „disciplina de partid“, care conferă partidului acel minimum de coeziune necesar atingerii obiectivului strategic suprem: câştigarea şi exercitarea puterii politice. Atunci când din diferite motive (conflicte de interese, dispute ideologice, ciocniri de personalităţi etc.) coeziunea unui partid nu poate fi menţinută la un nivel acceptabil, se asistă, de regulă, fie la scindarea acestuia, fie chiar la dispariţia lui (cazul MAE, alianţa „Moldova Noastră”).

Dificultatea pe care o ridică atingerea obiectivului strategic menţionat mai sus impune partidelor politice şi menţinerea unui grad suficient de stabilitate. În măsura în care puterea nu poate fi cucerită şi administrată decât după mulţi ani de luptă politică, nu-şi pot găsi şi menţine locul pe scena politică a unei ţări partidele care cunosc o schimbare excesivă în ce priveşte numărul şi calitatea membrilor săi sau modificări repetate şi radicale ale programului politic asumat.

Partidele politice îşi pot îndeplini menirea numai dacă sunt recunoscute ca atare de membrii societăţilor în care activează. Dincolo de recunoaşterea lor juridică, ar fi de menţionat aici şi recunoaşterea unui minimum de prestigiu social, care să le îndreptăţească participarea (cu şanse) la lupta politică şi, implicit, la comunicarea politică. După cum se ştie, imediat după Mişcarea de Eliberare Naţională din decembrie 1991 – în perioada de iniţializare a democraţiei – au apărut nenumărate „pseudopartide“, care au ajuns în afara jocului politic, chiar dacă dobândiseră personalitate juridică. Lipsa unei recunoaşteri sociale suficiente a făcut ca aceste partide (de genul Partidul Democrat Agrar din Moldova) să-şi încheie existenţa, ajungând subcapitole închise ale democraţiei moldoveneşti. Actualmente, avem înregistrate 35 de partide politice, dar prestigiu social au doar 1/3 din total[16].

În sfârşit, este de remarcat faptul că partidele politice nu râvnesc în mod abstract şi gratuit la câştigarea şi administrarea puterii, ci au în vedere înfăptuirea unei ordini sociale aparte, prin impunerea unor valori, atitudini, convingeri şi modele de comportament la nivelul întregii societăţi. În viaţa politică a unei societăţi democratice nu-şi pot găsi locul decât partide care vor să ajungă la putere şi care sunt capabile să exercite în mod creator puterea cucerită. Partidele care sunt speriate de ideea câştigării puterii (şi care îşi doresc o viaţă îndelungată şi comodă în opoziţie), precum şi partidele care, o dată ajunse la guvernare, nu sunt în stare decât să administreze problemele curente ale societăţii degrabează în ochii electoratului, condamnându-se la dispariţie de pe eşichierul politic.

Măgulite şi criticate vehement în egală măsură, partidele politice se dovedesc a fi elemente necesare în orice societate democratică, în măsura în care ele îndeplinesc cinci funcţii politice indispensabile:

1. integrarea şi mobilizarea cetăţenilor,

2. determinarea unor constante în opţiunile electorale,

3. recrutarea oamenilor politici,

4. elaborarea politicilor publice şi

5. stabilirea unor canale de comunicare între cetăţeni şi stat[17].

Implicarea cetăţenilor în jocul politic – ca alegători sau ca aleşi – nu se face în mod spontan, de la sine, ci numai în urma aplicării unor rafinate strategii persuasive. Cetăţeanul obişnuit se limitează la rezolvarea problemelor personale şi nu se angajează în exercitarea drepturilor sale politice decât dacă întrevede obţinerea unei recompense (avantaje materiale, statut social, prestigiu personal etc.). Într-un asemenea context deloc simplu, partidele politice înlătură (fie şi prin practici demagogige) inerţia cetăţenilor, pregătindu-i pentru eventuale acţiuni colective – concertate – în viaţa publică.

De-a lungul timpului, fiecare dintre noi îşi „schimbă mintea“, revizuindu-şi permanent cunoştinţele, atitudinile, valorile, opiniile, convingerile sau comportamentele. Fără o minimă constantă a opţiunilor politice, este imposibil de conceput o ordine publică, iar situaţia socială devine neprevăzută. Conceperea şi aplicarea politicilor publice necesită plasarea şi menţinerea cetăţenilor pe anumite coordonate politice, partidele având rolul de a solicita permanent loialitate din partea susţinătorilor lor.

Este lesne de constatat, apoi, că partidele politice au un cvasi-monopol asupra recrutării personalului politic. În majoritatea ţărilor democratice, cetăţenii pot face carieră politică – intrând în viaţa publică – numai dacă se încadrează într-un partid politic, unde îşi desăvârşesc, de altfel, educaţia politică. Un candidat independent nu posedă suficient prestigiu social şi suficiente resurse materiale, după cum nu este integrat în reţele sociale suficient de importante pentru a spera la câştigarea alegerilor electorale sau la exercitarea puterii. Chiar şi aşa-numiţii „tehnocraţi“ participă la actul de guvernare doar dacă manifestă fidelitate faţă de partidul politic care a câştigat alegerile.

Datorită coeziunii, stabilităţii şi orientării doctrinare asumate, partidele politice sunt cei mai indicaţi agenţi ai elaborării şi implementării politicilor publice. Este de remarcat, totuşi, că spaţiul de manevră de care dispun partidele politice în acest sens este mult mai restrâns decât sugerează ideologiile acestora. Chiar dacă s-ar bucura de o majoritate confortabilă în parlament, partidul aflat la guvernare nu poate concepe şi aplica după plac politicile publice, grupurile de interes, structurile birocratice, contextul intern şi internaţional etc. limitând uneori drastic opţiunile posibile.

Ultima funcţie îndeplinită de partidele politice – funcţia de feedback – asigură autoreglarea sistemului politic. Stabilind căi de comunicare între cetăţeni şi guvern, partidele contribuie la temperarea sau modificarea politicilor guvernamentale, în scopul prevenirii unor conflicte sociale destabilizatoare.

Dată fiind complexitatea sistemului politic şi varietatea debordantă a partidelor politice, orice încercare de clasificare logic-formală a acestor agenţi politici este sortită eşecului. Categoriile sociale reprezentate, interesele de grup promovate, structura organizatorică, modul de constituire, doctrina politică adoptată, strategiile de rezolvare a problemelor comunitare preconizate etc. ne îngăduie să conturăm, cu aproximaţie, „familii de partide“, însă nu şi clase de partide bine determinate. În spaţiul democratic (vest-) european, pot fi desluşite cu relativă claritate opt familii politice, pe care le prezentăm mai jos o dată cu indicarea câtorva partide membre remarcabile:

1. conservatorii: Partidul Conservator, din Marea Britanie; Uniunea pentru o Mişcare Populară, din Franţa; Forza Italia;

2. creştin-democraţii: Uniunea Creştin-Democrată, din Germania (cu ramura ei bavareză, Uniunea Creştin-Socială); Partidul Popular Italian; Forţa Democrată (parte a Uniunii pentru Democraţia Franceză); Partidul Popular, din Spania;

3. liberalii: Liberal Democraţii, din Marea Britanie; Partidul Liber-Democrat, din Germania; Democraţia Liberală (parte a Uniunii pentru Democraţia Franceză);

4. socialiştii / social-democraţii: Partidul Socialist, din Franţa; Partidul Social-Democrat, din Germania; Partidul Laburist, din Marea Britanie; Democraţii de Stânga, din Italia;

5. ecologiştii: Les Verts (Franţa); Die Grünen (Germania); Federazione dei Verdi (Italia); The Greens (Marea Britanie);

6. comuniştii: Partidul Comunist Francez; Partidul Socialismului Democratic, din Germania; Rifondazione Comunista, din Italia;

7. extremiştii de dreapta: Frontul Naţional, din Franţa; Partidul Republican, din Germania; Alianţa Naţională, din Italia;

8. naţionaliştii / regionaliştii: Partidul Naţionalist Scoţian şi Plaid Cymru, din Marea Britanie; Liga Nordului, din Italia; Partidul Naţionalist Basc, din Spania.

Primele patru familii formează „centrul de greutate politic“ pentru totalitatea ţărilor europene şi se înscriu pe o axă politică de la dreapta la stânga în funcţie de următoarele şase criterii:

categoriile sociale pe care le reprezintă (sub raportul intereselor);
apartenenţa confesională a susţinătorilor;
tipul de birocraţie implementat;
intervenţia statului în economie;
răspunsurile date la problema imigraţiei;
poziţia adoptată faţă de integrarea europeană.

Astfel, partidele de dreapta (i) reprezintă cu precădere interesele fermierilor şi întreprinzătorilor, (ii) beneficiază de sprijinul creştinilor practicanţi (catolici, respectiv anglicani), (iii) sunt adepţii statului minimal, propunându-şi să rezolve – într-un parteneriat al statului cu alte organizaţii – doar problemele majore ale societăţii, (iv) limitează implicarea statului în economie, lăsând pieţei principalul rol reglator, (v) caută să împiedice – apelând uneori la mijloace legale dure – valurile de imigranţi şi (vi) sunt reţinuţi în ce priveşte transferarea unor responsabilităţi ale statelor naţionale la nivelul structurilor birocratice europene, (deşi împărtăşesc idealul unei Europe unite).

Pe de altă parte, partidele de stânga (i) îşi găsesc în muncitori şi, într-o proporţie ceva mai mică, în „gulerele albe“ un electorat stabil şi fidel, (ii) beneficiază de sprijinul persoanele areligioase şi de cel al adepţilor statului secularizat, (iii) multiplică sarcinile statului, declarându-se adversari a ceea ce ei numesc „solidaritate limitată“, (iv) intervin mai frecvent în spaţiul economic al societăţii, pe considerentul că piaţa singură nu asigură cel mai acceptabil punct de echilibru, (v) sunt mai tolerante în privinţa emigranţilor, luând deseori măsuri de integrare a acestora în societate şi (vi) militează pentru o mai deplină integrare a ţărilor europene, sprijinind dezvoltarea birocraţiei Uniunii Europene.

Evident, precizările de mai sus nu trebuie absolutizate. Fiecare ţară îşi are partidele de dreapta, respectiv de stânga care i se potrivesc, iar ceea ce se etichetează la modul generic prin „dreapta“ şi „stânga“ ascunde o multitudine de nuanţe. De pildă, este cu totul frapant statutul dilematic al liberalilor, care, potrivit butadei lui Herriot, au inima la stânga şi portofelul la dreapta. Anti-clericali prin tradiţie, apărători fervenţi ai libertăţilor şi drepturilor individuale şi adepţi ai schimbării şi progresului, liberalii sunt, pe de altă parte, conservatori în problema proprietăţii, militând pentru garantarea fermă a bogăţiei acumulate.

În ce priveşte partidele ecologiste, comuniste, naţionaliste (regionaliste) sau de extremă dreaptă, nu ar fi prea multe de consemnat. Nici un asemenea partid nu are capacitatea de a guverna singur, întrucât – centrat pe un singur obiectiv limitat (calitatea mediului, lupta de clasă, separarea unei regiuni, problema imigraţiei etc.) – el nu poate răspunde adecvat problemelor globale ale societăţilor în care activează. În cel mai bun caz, aceste partide minore îşi pot negocia sprijinul pentru un guvern format de un alt partid sau pot participa la guvernare, fără a deţine totuşi în cadrul guvernelor cele mai importante portofolii ministeriale.

Nu putem încheia prezentarea partidelor politice ca agenţi ai comunicării politice fără a menţiona cristalizarea familiilor de partide politice din ţările europene în partide pan-europene, de felul Partidului Popular European şi Partidului Socialiştilor Europeni. Acest proces de „federalizare“ a partidelor va contribui cu siguranţă la o mai riguroasă poziţionare a partidelor naţionale pe o constantă ideologică bine determinată, precum şi la creşterea importanţei Parlamentului European.

Ar fi de dorit în acest sens ca influenţa marilor partide europene să aibă efecte stabilizatoare şi în viaţa politică moldovenească, care, nici după 20 ani de dezvoltare democratică, nu a ajuns la un punct de echilibru. Sub pretextul pragmatismului, aproape toate partidele semnificative de pe scena politică moldovenescă au evoluat contradictoriu, neasumându-şi limite ferme pentru acţiunile lor. Nominal, ele reprezintă toate marile familii politice europene, însă, de fapt, sunt departe de idealurile şi valorile lor; în plus, aceste partide nu-şi găsesc decât lesne un suport ferm în societatea moldovenească.

Instituţiile şi autorităţile publice. La nivelul statelor naţionale, putem trece în rândul instituţiilor şi autorităţilor publice (centrale sau locale) – ca agenţi ai comunicării politice – preşedintele (sau monarhul), parlamentul, guvernul, consiliile locale, primarii etc. La nivelul Uniunii Europene, instituţiile care par să aibă cel mai mare impact în comunicarea politică sunt Parlamentul European, Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene[18].

Agenţii comunicării politice din birocraţia de stat sunt funcţionarii publici, care, deşi nu pot desfăşura o acţiune politică partizană, influenţează pozitiv sau negativ actul de guvernare.

Acuzaţia de inerţie şi corupţie la adresa structurilor birocratice este un loc comun larg acceptat, dar nu are pretutindeni o acoperire faptică suficientă. Este drept că în Italia s-a dezvoltat un sistem clientelar păgubos, politicienii răsplătindu-şi partizanii cu funcţii în instituţiile statului, fără a ţine cont de pregătirea acestora. Însă funcţionarii francezi se remarcă printr-o pregătire profesională remarcabilă, iar cei englezi printr-o lăudabilă loialitate faţă de partidele care se succed la putere. Spre exemplu, a doua zi după instalarea la Downing Street 10 (după o „preândelungată“ administraţie conservatoare), Tony Blair a şi primit de la secretariatul guvernului primele proiecte de legi, formulate pe baza programului electoral.

Grupurile de interes (sau de presiune) – sindicatele, patronatele, cultele, asociaţiile civice, grupările ecologiste etc. – interacţionează sistematic cu instituţiile statului şi cu partidele politice, participând, astfel, indirect la luarea deciziilor politice. Sindicatele – precum Confédération Générale du Travail (Franţa), Confederazione Italiana dei Sindicati dei Lavoratori (Italia), IG Metall (Germania), Confederaţia Naţională a Sindicatelor din Moldova – sprijină, de regulă, partidele de stânga şi militează pentru îmbunătăţirea continuă a situaţiei muncitorilor (uitând uneori că o creştere prea mare a costurilor forţei de muncă poate deteriora situaţia economică a ţării şi, implicit, poate ameninţa securitatea locurilor de muncă). Biserica Catolică s-a implicat uneori în spaţiul politic, opunându-se, de pildă, în Italia şi Irlanda legiferării divorţului, iar în Germania (cu precădere în Bavaria), legalizării avortului. În sfârşit, organizaţiile ecologiste presează factorii politici de decizie în direcţia reducerii poluării şi lor li se „datorează“ în bună măsură creşterea accizelor la carburanţi în Europa.

Publicaţiile şi posturile de radio sau televiziune se dovedesc a fi mijloace de comunicare între cetăţeni, stat şi partidele politice, dar şi instrumente de coagulare a unor grupuri de interes. Putem fi de acord că media îndeplineşte funcţii vitale într-o societate, în măsura în care informează, stabilesc agenda (sau ordinea de zi) a autorităţilor publice, conectează (sau relaţionează), educă, persuadează şi distrează[19], însă nu trebuie uitat faptul că ele „nu formează un monolit şi sunt, în general, orientate spre obţinerea unui profit[20].

Mulţi ziarişti au dobândit statutul informal de lider de opinie şi au profitat de prestigiul lor social pentru a modela opinia publică, pentru a „da glas“ acelor categorii de cetăţeni care nu se simt reprezentate de vreun partid politic sau pentru a forma o contrapondere acolo unde partidul majoritar nu are un adversar politic pe măsură.

În ultimul timp, situaţia presei moldoveneşti a devenit ambivalentă. Pe de o parte, cei mai mulţi ziarişti îşi joacă foarte curajos rolul de „câine de pază al democraţiei“, însă, pe de altă parte, alţi colegi de breaslă – supuşi unor constrângeri sau „seducţii“ financiare – aplică arta compromisului, renunţând să aducă la cunoştinţa opiniei publice aspectele politice negative pe care le cunosc.

Cetăţenii luaţi în mod individual formează ultima categorie de agenţi ai comunicării politice pe care o supunem atenţiei şi se manifestă ca alegători, petenţi sau reprezentanţi aleşi în structurile de conducere ale statului.

Este de reţinut, înainte de toate, că cetăţenii pot fi trataţi ca agenţi ai comunicării politice numai în măsura în care ies din sfera lor privată pentru a intra în spaţiul public. Din păcate, acest lucru este mult mai simplu de enunţat decât de ilustrat, întrucât distincţia public-privat are un fundament mai curând hermeneutic decât ontologic. Rămâne de stabilit, apoi, când o persoană se angajează în comunicarea politică în nume propriu şi când ca reprezentant al unei organizaţii. Astfel, şeful unui partid politic ar fi tentat să creadă că poate face declaraţii de presă în nume propriu, „ca simplu cetăţean“, însă interlocutorii săi vor considera pe bună dreptate că el asociază nolens volens declaraţiei sale şi poziţia sa politică.

Aspecte definitorii ale agenţilor politici. Din câte s-a putut remarca până acum, agenţii comunicării politice sunt în egală măsură persoane fizice, grupuri sau instituţii. Dincolo însă de aceste diferenţe, în cazul fiecăruia dintre ei trebuie luate în considerare trei variabile – (i) starea proprie, (ii) conceptul (sau imaginea) de sine şi (iii) idealul de sine –, pentru a răspunde în mod corespunzător la următoarele trei întrebări:

1. Ce este agentul comunicării politice?

2. Ce crede că este agentul comunicării politice?

3. Ce vrea să devină agentul comunicării politice?

Starea proprie a unei persoane fizice este, în cea mai mare măsură, un produs al învăţării şi încorporează toate caracteristicile biologice, psihice şi sociale ale acesteia: starea de sănătate, calitatea organelor senzoriale, experienţele perceptive şi comunicative anterioare, capacitatea de focalizare a atenţiei, sistemul conceptual, schemele logice aplicate în organizarea mesajelor, tăria de caracter, puterea voinţei, atitudinile şi valorile însuşite, relaţiile de rudenie, legăturile colegiale, statutul social etc., etc. Specificitatea stării proprii se răsfrânge asupra percepţiei, astfel încât procesul de selectare, organizare şi interpretare a stimulilor sensibili din mediu într-un tablou coerent şi inteligibil diferă în proporţii variabile de la o persoană la alta, potrivit următoarelor tendinţe[21]:

tendinţa de a percepe ceea ce ne aşteptăm sau vrem să percepem;
tendinţa de a percepe caracteristicile unei persoane în funcţie de impresia generală pe care ne-o lasă acea persoană;
tendinţa de a percepe în alţii trăsături pe care le avem noi înşine, dar pe care nu vrem sau nu putem să le cunoaştem;
tendinţa de a ne conserva prima impresie despre obiectul percepţiei noastre;
tendinţa de a percepe o persoană în contextul caracteristicilor pe care le posedă grupul din care această persoană face parte;
tendinţa de a percepe comportamentul unei persoane în termenii relaţiei de cauzalitate, fără a avea garanţia că au fost identificate riguros respectivele cauze.

Starea proprie a unui grup sau a unei instituţii – în speţă, starea unui partid politic – este mult mai greu de precizat decât starea unei persoane fizice. Totuşi, se poate afirma a priori că ea nu revine la suma stărilor proprii ale indivizilor care îi aparţin. Pare mult mai plauzibil să susţinem că starea unui partid depinde de numărul şi calitatea membrilor săi, de numărul şi statutul simpatizanţilor săi, de conceptele, atitudinile, valorile şi interesele care îi asigură coeziunea şi stabilitatea, de convingerile şi prejudecăţile colective asumate, de relaţiile întreţinute cu alte partide politice sau cu diferitele asociaţii civice etc.

Se cuvine reţinută ideea că starea proprie a unui agent de comunicare politică nu este un „produs finit“, capabil de a fi cunoscut pe deplin; dimpotrivă, ea este supusă necontenit unor schimbări mai mult sau mai puţin radicale, astfel încât nici măcar agentul în cauză nu este în deplină cunoştinţă de cauză. De aici decurg cel puţin două cerinţe pentru agenţii politici: (i) prudenţă în acţiune şi (ii) receptivitatea faţă de schimbările celorlalţi. Conştient de faptul că unii „parametri personali“ îi sunt necunoscuţi sau greşit cunoscuţi, adevăratul politician nu se va implica decât în acţiuni politice pentru care starea proprie îi oferă instrumente de realizare îndestulătoare. De pildă, el nu se va angaja în susţinerea unui discurs public, dacă nu şi-a probat talentul oratoric, nu va accepta funcţia de şef al guvernului dacă nu a dovedit aptitudini administrative şi calităţi specifice unui lider de grup sau nu se va lăsa ispitit cu anumite avantaje materiale dacă nu este absolut sigur de cinstea lui. Cele mai multe „decese politice“ petrecute în contextul tinerei democraţii moldoveneşti au fost cauzate tocmai de această necunoaştere a stării proprii. Pe de altă parte, un politician adevărat trebuie să accepte ideea că toţi partenerii şi adversarii săi politici pot suferi schimbări substanţiale ale stării proprii. Înainte de proba contrarie, el nu poate nega schimbarea stării proprii a unei persoane, pe considerentul că această schimbare nu este de substanţă, ci doar de faţadă.

A doua variabilă care serveşte înţelegerii agentului politic (şi, implicit, agentului comunicării politice) – conceptul de sine – este un set de ţeluri personale, competenţe, convingeri şi valori prin care ne vedem pe noi înşine[22] sau, într-o altă variantă, ceea ce „ştim“ că suntem în relaţie cu lumea şi cu semenii noştri[23]. El se manifestă în comportamentele noastre nu ca un candidat imuabil, ci ca imagine de sine susceptibilă de schimbare. Astfel, o persoană adoptă la un moment dat, în funcţie de experienţa trecută, cel mai bun concept de sine, pe care îl probează, în mod fatal, pe măsură ce interacţionează cu semenii săi. În ciuda tendinţei de a percepe doar acele reacţii care sunt consistente cu conceptul de sine adoptat, persoana în cauză nu poate ignora toate discrepanţele între ceea ce ştie el că este şi ceea ce spun alţii că ar fi şi îşi va reconstrui imaginea de sine. În contextul relaţiei de comunicare ce se stabileşte între un emitent şi un receptor, evoluţia conceptului de sine este reflectată de următoarele două secvenţe:

(i) conceptul de sine prim al emitentului ® comportamentele emitentului ® reacţiile receptorului ® conceptul de sine secund al emitentului ® ...

(ii) conceptul de sine prim al receptorului ® comportamentele receptorului ® reacţiile emitentului ® conceptul de sine secund al receptorului ® ...

1.3. Instrumentul comunicării politice

Al doilea factor de care trebuie să se ţină cont în analiza comunicării politice este dat de codul folosit, adică de acel sistem de semne la care se face apel în formularea mesajelor.

Orice cod conţine un ansamblu de semne – numit vocabular, lexic sau dicţionar – şi un set de reguli de utilizare a semnelor. Dintre aceste reguli, unele permit construirea sau recunoaşterea secvenţelor corecte de semne, iar altele asigură corespondenţa dintre semne şi semnificaţiile lor. În primul caz avem de-a face cu reguli de (bună) formare, iar în cel de-al doilea, cu reguli de desemnare.

Luat într-o accepţiune mai largă decât cea uzuală, termenul de vocabular desemnează totalitatea semnelor verbale sau nonverbale susceptibile de a fi utilizate în compunerea unui mesaj: cuvinte, indici, iconi şi simboluri.

Indiferent de varianta în care apar (rostită, respectiv scrisă), cuvintele se disting de celelalte categorii de semne prin următoarele patru trăsături: (i) arbitrarietatea legăturii acestora cu obiectele la care trimit (de pildă, desemnăm forul legislativ al ţării prin intermediul obiectului „parlament“, dar, la fel de bine, am fi putut folosi obiectul „perlamant“), (ii) convenţionalitatea unirii lor cu obiectele denotate (numim „politică“ activitatea de organizare şi conducere a unei societăţi doar fiindcă predecesorii şi semenii noştri au acceptat acest fapt), (iii) discontinuitatea (adică posibilitatea de a fi separate din întregul în care apar, în felul în care fiecare obiect aflat în rândul de mai sus poate fi detaşat ca parte a unui întreg) şi (iv) linearitatea (id est imposibilitatea ca ele să fie rostite sau scrise simultan).

Spre deosebire de cuvinte, care sunt creaţii artificiale, indicii apar ca mijloace naturale de cunoaştere, mai exact, ca „manifestări periferice“, părţi, efecte etc. ale unui obiect, fenomen sau proces. Legătura dintre indice şi semnificaţia lui este necesară, iar nu arbitrară, convenţia de utilizare a indicelui nefăcând altceva decât să consacre corelaţia naturală descoperită. De pildă, o dată ce s-a stabilit că nu se poate face foc, fără să iasă fum, suntem într-un fel constrânşi să ne raportăm la fum ca indice al focului. Din varietatea indicilor cu care se operează în procesul de comunicare, câteva categorii par a avea o importanţă cu totul specială[24]:

1. elementele de paralimbaj (în cazul comunicării orale: ritmul, intensitatea, volumul, calitatea şi sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire, iar în cel al comunicării scrise: mărimea, forma şi calitatea literelor, ordinea în care sunt înşiruite propoziţiile, dispunerea rândurilor pe coala de scris, prezenţa, respectiv absenţa unor stereotipii etc.),

2. mişcările şi posturile corpului,

3. tipul corporal,

4. charisma,

5. vestimentaţia şi accesoriile,

6. utilizarea spaţiului şi impunerea unor distanţe sociale,

7. contactul tactil şi

8. indicii de control a timpului.

Iconii sunt semne care dobândesc capacitate referenţială în virtutea asemănării lor cu obiectele denotate. Fotografiile, portretele, caricaturile, unele reclame vizuale, indicatoarele rutiere şi semnele care fac trimitere la anumite locuri publice (zone în care fumatul este interzis, toalete, staţii de autobuz, intrări sau ieşiri din clădiri, localuri publice de un anumit tip etc.) constituie cele mai importante specii de iconi.

În sfârşit, simbolurile sunt semne care „condensează“ practici sociale bine înrădăcinate într-o anumită comunitate şi care declanşează sau întreţin forme de solidaritate socială. Ca atare, ele nu au menirea de a desemna obiecte bine determinate, ci mai curând de a stabili o analogie în legătură cu acestea. Spre exemplu, partidele politice nu se mulţumesc să adopte o titulatură (verbală) pentru a mijloci desemnarea lor, ci propun şi un simbol electoral specific (un stejar, trei trandafiri, o stea, un mârţişor, un strugure, o săgeată, doi tineri etc.), capabil să le evidenţieze „personalitatea“.

Deşi presupune utilizarea tuturor categoriilor de semne, comunicarea politică nu se sprijină pe întregul cod al unei societăţi (cum ar fi societatea moldovenească), ci pe acea parte proprie a lui care subsumează discursurile ideologice. „Spaţii de joc“ ale mesajelor politice, dar nu şi ale mesajelor mitice, ştiinţifice, religioase, gramaticale etc., discursurile ideologice se individualizează în raport cu toate celelalte discursuri prin faptul că sunt:

1. partizane,

2. colective,

3. disimulante,

4. raţionale şi

5. aflate în serviciul puterii[25].

(i) Orice discurs ideologic (liberal, naţionalist, socialist, comunist, creştin-democrat, ecologist, naţionalist, etc.) este apanajul unei comunităţi limitate, care – parţială în afirmaţii – se află în polemică cu alte colectivităţi. Adepţii unui anumit discurs ideologic luptă în primul rând pentru a învinge (în competiţia pentru dobândirea puterii) şi nu pentru a convinge. Ei nu se impun numai prin argumente şi dovezi, ci printr-un fel de constrângere care merge de la seducţie până la violenţă, trecând prin cenzura şi escamotarea faptelor.

Cineva ar putea replica aici că şi în contextul discursului ştiinţific asistăm la polemici. Totuşi, polemicile ştiinţifice nu sunt ideologice. Omul de ştiinţă cedează în faţa faptelor şi abandonează o teorie care este infirmată de realitate. Partizanii unei ideologii însă nu se înclină în faţa dovezilor faptice. Spre exemplu, oricât de mari ar fi performanţele guvernului, politicianul din opoziţie va clama eşecurile guvernării, amplificând sau inventând situaţii economice, sociale, culturale etc. negative.

Este cât se poate de ilustrativ în acest sens conţinutul Programului de Guvernare al Partidului Liberal Democrat din Moldova adoptat pentru anii 2011-2014, în care nu este consemnată nici o reuşită a fostului guvern condus de Zinaida Grecianâi, care de fapt nici nu a înregistrat o performanţă economică, dar în care sunt enumerate într-o cadenţă copleşitoare aspecte sociale negative ce ar putea fi imputate acestuia: „sărăcie (extremă)“, „fraudă“, „corupţie“, „deteriorarea continuă a sistemului sanitar“, „şomaj ridicat“, „criză de locuinţe“, „rată înaltă a şomajului“, „pensii derizorii“, „transformarea justiţiei în instrument politic“, „transformarea parlamentului în anexă a executivului“, etc., etc. şi care la moment este criticat de opoziţiea nefuncţională, care în timpul trecut a guvernat ţara şi a aduso la aşa situaţie.

(ii) Discursul ideologic se prezintă ca sistem de idei colective, prin faptul că nici un individ nu se poate prezenta ca autor al lui. Astfel, vorbim de precursori, promotori sau exponenţi ai ideologiei socialiste, însă nu putem indica autorul discursului socialist. Ideile socialiste (întocmai ideilor conservatoare, liberale etc.) se impun indivizilor din exterior ca fiind „deja gândite“ şi sunt formulate, de regulă, în formă impersonală („Este adevărat că …“, „Se spune că …“, „Neîndoielnic că …“ etc.). Spre exemplu, publicului larg nu îi sunt aduşi la cunoştinţă autorii efectivi ai lozincilor şi sloganurilor „Schimbarea până la capăt! Dreptate. Libertate. Bunăstare” (PL), „Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti” (PLDM), „Noi ne facem datoria. Mergem Înainte!” (AMN), „Moldova alege victoria” (PCRM), „PNL face majoritatea. Şi redă Demnitatea. PNL face Unirea!” (PNL), „Pentru Moldova, Pentru Tine” (PDM).

(iii) Orice discurs ideologic este disimulant, id est este chemat să ascundă „fondul mistic“ (de nespus) al problemelor, anume că obiectivul urmărit este dobândirea şi administrarea puterii. Spre exemplu, plângând situaţia dificilă în care se află unii concetăţeni, criticând prestaţiile unor membri ai executivului şi prezentând „cele mai bune soluţii“ de rezolvare a problemelor, politicienii din opoziţie îşi maschează intenţia de a prelua şi administra (de cele mai multe ori şi în interes personal sau de grup) puterea politică.

(iv) În ciuda caracterului lor camuflat sau, poate, tocmai datorită lui, discursurile ideologice au şi o pronunţată dimensiune raţională. Ele nu au prea multe în comun cu miturile, dogmele şi convingerile religioase, care depăşesc limitele raţiunii umane. De exemplu, creştinul practicant acceptă ideea unui Dumnezeu întreit în persoană printr-un act pur de credinţă; raţiunea nu-l ajută cu nimic în lămurirea acestui mister. Prin contrast, discursurile ideologice se adresează atât inimii, cât şi minţii. Puterea lor de seducţie se sprijină într-o foarte mare măsură pe argumentele raţionale prezentate, chât că aceste argumente disimulează în ultimă instanţă intenţia ultimă sub care sunt construite. Este deosebit de interesant faptul că toate partidele politice importante de pe scena politică moldovenească maximizează gradul de raţionalitate la nivelul programelor politice, astfel încât un cititor obiectiv le poate considera pe toate acceptabile, spunând ca într-o povestire cunoscută „Şi tu ai dreptate!“, „Şi tu ai dreptate!“, „Şi tu ai dreptate!“, .... Or, practica politică demonstrează că nu toată lumea are dreptate.

(v) Ultima trăsătură a discursurilor ideologice – poate cea mai importantă – este dată de faptul că ele sunt puse în serviciul puterii. Parafrazând o remarcă sugestivă a lui Olivier Reboul, putem spune că adepţii unui discurs ideologic pretind că ne instruiesc atunci când ne îndoctrinează, că încearcă să ne convingă atunci când unicul lor scop este să ne „încoloneze“. În serviciul cărei puteri stă un discurs ideologic? Fără îndoială, în cel al puterii politice, sub diversele ipostaze în care apare: militară, economică, tehnocratică, informaţională, birocratică etc.

Mesajele politice – ca instanţe ale discursurilor ideologice – se plasează între două extreme: una dată de mesajele foarte elaborate, destinate elitei politice, iar cealaltă, marcată de mesajele fruste şi axate pe dimensiunea afectivă a comunicatorilor, destinate cetăţenilor de rând. Trebuie să menţionăm însă că cele mai multe mesaje politice sunt construite printr-o dozare inspirată a componentelor afective, cognitive şi comportamentale, astfel încât, de cele mai multe ori, ne este greu să decidem cărui tip de public îi este adresat un anume mesaj politic.

Folosind drept criteriu ordonator intenţia politică asumată, am putea distinge două clase nu neapărat disjuncte de mesaje politice:

mesajele de informare, prin care agenţii comunicării politice (cu precădere, partidele politice) îşi proclamă identitatea proprie – ceea ce îi diferenţiază faţă de toţi ceilalţi „concurenţi“ sau „parteneri“–, subliniind poziţia lor pe spectrul politic, valorile împărtăşite, obiectivele vizate, interesele promovate etc.;

2. mesajele persuasive, altfel spus, mesajele care sunt folosite ca arme (legitime) ale luptei politice, pentru a câştiga şi păstra noi membri de partid, noi sponsori şi noi segmente de electorat, respectiv pentru a submina poziţiile deţinute de adversarii politici în cadrul societăţii.

Am folosit expresia „nu neapărat disjuncte“, întrucât este imposibil de formulat în practica de comunicare politică mesaje pur informative sau exclusiv persuasive. Diferenţa între cele două categorii de mesaje este asigurată de preponderenţa unei dimensiuni în raport cu cealaltă. Mesajele de informare sunt axate cu precădere pe funcţia referenţială, în timp ce mesajele persuasive răspund în cea mai mare măsură funcţiei conative (sau incitative), de influenţare a interlocutorilor.

În categoria mesajelor de influenţare, pot fi remarcate patru subtipuri remarcabile de mesaje, ce sunt folosite de toate partidele în cursul comunicării politice:

1. titulatura,

2. logo-tipul,

3. statutul şi

4. programul politic.

(i) Printre factorii care concură la câştigarea competiţiei politice de către un partid se numără, înainte de toate, alegerea celei mai adecvate denumiri în raport cu mediul în care respectivul partid activează.

Această sarcină nu este deloc uşoară, întrucât titulatura trebuie să fie, în mod paradoxal, atât clară, cât şi ambiguă. Pe de o parte, titulatura urmează să dezvăluie ideologia împărtăşită, însă pe de altă parte, ea trebuie să menajeze anumite susceptibilităţi, să înfrângă anumite idiosincrazii, să ascundă un trecut puţin lăudabil etc.

Nu trebuie să uităm apoi că denumirea partidului trebuie să aibă toate caracteristicile unui slogan, id est, ea trebuie să fie o formulă închisă, frapantă, disimulantă, anonimă şi polemică[26]. Menţionăm, spre ilustrare, tribulaţiile gaulliştilor francezi, care au adoptat denumirea actuală – Union pour un Mouvement Populaire (UMP) – după ce au folosit succesiv etichetele Rassemblement Pour la République (RPR), Union en Mouvement (UEM) şi Union pour la Majorité Présidentielle (UMP). Toate aceste schimbări de titulatură sugerează o anumită criză de identitate, o deplasare de la dreapta spre centrul-dreapta spectrului politic (intrând în spaţiul „tradiţional“ al UDF) şi afilierea la mişcarea populară europeană. Un alt exemplu interesant ar fi acela al creştin-democraţilor italieni, care, în urma seismului politic de la începutul anilor ’90 s-au adunat (în parte) sub titulatura Partito Popolare Italiano (PPI). Noua denumire a fost chemată să marcheze o rupere cu trecutul reprobabil al partidului şi, poate, să accentueze dimensiunea laică (sau seculară) a acestuia[27].

Căutări febrile în direcţia ajungerii la o titulatură adecvată s-au petrecut şi în viaţa politică recentă din Moldova. După cum se ştie, Partidul Democrat din Moldova a ajuns la această din urmă denumire după ce a folosit succesiv etichetele Mişcarea social-politică “Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” (MpMDP), Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR). Coaliţia ADR s-a destrămat în decembrie 1999 prin retragerea Frontului Popular Creştin Democrat (FPCD), iar guvernul ADR în frunte cu Ion Sturza a fost demis prin votul deputaţilor PCRM şi FPCD. La 15 aprilie 2000, MpMDP a fost reorganizată în Partidul Democrat din Moldova (PDM). Preşedinte al PDM a fost reales dl Dumitru Diacov[28]. Toate aceste schimbări marchează etape în dobândirea unei identităţi: într-o primă fază, partidul s-a prezentat mai curând ca emanaţie a mişcării pentru democraţie, pentru ca, apoi, să facă parte din Blocul „Moldova Democrată” din 2004, la baza căruia a stat ideea unificării tuturor forţelor democrate şi oferirea unei alternative guvernării comuniste, care ajunşi în Parlament s-a destrăma.

Ceea ce nu vor să ştie mulţi politicieni este faptul că formele nu-şi creează întotdeauna fondul. Mai precis, „transplantarea“ unor titulaturi din alte spaţii politice în cel moldovenesc are şanse de succes numai dacă realitatea socială din Moldova le poate da conţinut. Spre exemplu, un observator neutru al societăţii moldoveneşti ar putea să se îndoiască de eficacitatea titulaturilor în care intervin termenii de „popular“ sau „creştin-democrat“, câtă vreme Moldova nu cunoaşte tensiuni în problemele laicităţii şi secularizării, iar cetăţenii dornici să promoveze în viaţa publică valorile iudeo-creştine constituie o mică minoritate.

(ii) Nevoia de a se impune atenţiei alegătorilor pe o „piaţă“ abundentă în oferte face ca partidele să asocieze titulaturii un simbol care să exprime la extrem informaţia despre ele însele. Menţionăm aici, spre exemplificare, că aproape toate partidele socialiste şi social-democrate folosesc în logo-tip culoarea roşie (asociată, de regulă, cu un trandafir), partidele ecologiste, culoarea verde , iar partidele de dreapta, culorile alb sau albastru. Roşul se vrea un simbol al luptei pentru schimbare şi progres, verdele, un simbol al luptei pentru protecţia mediului, iar albul şi albastrul, simboluri ale respectului pentru tradiţie şi ale luptei pentru conservarea valorilor dobândite.

Logo-tipurile partidelor sunt (sau ar trebui să fie) „sloganuri reduse la esenţă“, prin care să fie exprimate cu claritate, convingător şi concis ţelurile politice asumate. Mai mult, ele trebuie să se preteze la utilizare în noi sloganuri. Simbolurile folosite în prezent de principalele partide politice moldoveneşti – spre ilustrare, le prezentăm în Anexa 1 pe acelea adoptate de PLDM, PL, PDM, PSRM, PCRM, PPCD, şi PNL– au menirea de a facilita recunoaşterea partidului într-un spaţiu politic aglomerat, de a sublinia legătura cu o tradiţie politică venerabilă sau de a evidenţia apartenenţa la o familie politică europeană, ele reflectând într-o mai mică măsură doctrina ideologică asumată.

(iii) Prin intermediul statutelor, partidele politice „ies la lumina zilei“, înţelegând să lupte pentru câştigarea şi administrarea puterii în cadrul legal existent în societate. În aceste documente sunt consemnate, înainte de toate, (i) structura internă a partidului (modul cum este reglementată viaţa internă de partid), (ii) valorile partidului (care îi conferă o poziţie proprie în spectrul politic al societăţii) şi (iii) obiectivele spre care sunt orientate eforturile partidului (ca motivaţie a existenţei partidului). (iv) o dată ce şi-au consacrat locul în peisajul politic al societăţii, partidele pot trece la popularizarea strategiilor şi tacticilor de acţiune pe care le preconizează pentru rezolvarea principalelor probleme ale societăţii: economie, sănătate, securitatea internă, apărare naţională, educaţie, locuinţe, copii defavorizaţi, mediu, integrare europeană etc.

Programele politice sunt deopotrivă informative şi polemice, în măsura în care datele privind propriile măsuri realizate ori preconizate sunt corelate cu prestaţiile partidelor politice concurente.

Dacă nu ar fi fost folosită sintagma „economie socială de piaţă“ – respinsă de adepţii pieţei libere, obiectivele politice ar putea genera consensul tuturor partidelor moldoveneşti. Acest fapt demonstrează că programele singure nu asigură partidelor politice o identitate clară şi indiscutabilă. Doar împreună cu strategiile şi tacticile de realizare a obiectivelor, aceste programe pot individualiza un partid în cadrul unui sistem politic. Cu alte cuvinte, diferenţele dintre partide nu rezultă atât de mult din răspunsurile la întrebarea „Ce trebuie să facem?“, cât din acelea care sunt date la întrebarea „Cum trebuie să procedăm?“.

Cea de-a doua mare categorie de mesaje politice – mesajele persuasive – conţine, la rândul ei, câteva subtipuri remarcabile:

1. mesajele transmise în cadrul programelor de audienţe,

2. discursurile politice rostite la reuniunile partidului,

3. discursurile politice rostite la mitingurile electorale şi la alte adunări publice,

4. sloganul politic,

5. afişul politic,

6. reclama politică,

7. comunicatul de presă politic,

8. întrebările şi răspunsurile din alcătuirea interviului politic,

9. mesajele transmise în cadrul conferinţelor de presă organizate de oamenii politici,

10. intervenţiile susţinute în cadrul dezbaterilor televizate.

(i) Idealul transformării democraţiei reprezentative într-o democraţie participativă este asumat în aproape toate ţările europene, însă nicăieri nu este înfăptuit. Jocul politic este practicat de marea majoritate a populaţiei mai mult sub forma participării la vot, a informării asupra chestiunilor publice şi, într-o mai mică măsură, a sprijinirii unor candidaţi în campaniile electorale.

Spre exemplu, în perioada 1967-1980, doar 7 % dintre cetăţenii germani făceau parte din asociaţii, cluburi sau partide politice[29]. În aceste condiţii, am putea spune că europenii sunt mai deschişi spre modelul reprezentativ de democraţie, consiliile locale şi parlamentele fiind chemate să cristalizeze şi să transpună în realitate voinţa comunităţii locale, voinţa naţională sau voinţa „europeană“[30].

Or, dacă practică jocul politic în calitate de reprezentanţi ai cetăţenilor, parlamentarii şi consilierii locali trebuie să stea într-o relaţie de comunicare nemijlocită cu aceştia. Ei trebuie să afle care sunt neliniştile, dorinţele, nemulţumirile, etc. cetăţenilor, pentru a se ţine seama de ele în actul legiferării, iar mai apoi, după promulgarea legilor şi hotărârilor, aceiaşi parlamentari şi consilieri trebuie să urmărească reacţiile cetăţenilor. Contactul comunicativ direct între alegători şi aleşi este realizat cu precădere în programele de audienţe şi, mai nou, prin Internet.

Audienţele acordate de aleşi alegătorilor asigură atât de necesarul feedback al sistemului politic, însă comportă şi un mare neajuns. Interesele, nevoile şi dorinţele cetăţenilor sunt atât de numeroase şi variate, încât, luate ca atare (fără nici o simplificare), nu pot fi satisfăcute potrivit unui plan politic coerent. În consecinţă, pentru a realiza o politică serioasă – axată pe obiective strategice, reprezentanţii cetăţenilor trebuie să „ignore“ o serie de probleme specifice, în vederea atingerii unui bine comun. O prea mare implicare în problemele punctuale ale alegătorilor (uneori în speranţa de a-şi spori şansele de realegere) îl împiedică pe demnitar să cunoască esenţa problemelor sociale şi să ia cele mai bune decizii pentru rezolvarea lor.

Trebuie să adăugăm însă că în multe spaţii politice – inclusiv în Moldova – riscul menţionat mai sus este destul de redus. Atunci când audienţele chiar au loc (oricum, nu foarte des), accentul cade pe dimensiunea fatică (sau relaţională) a comunicării politice şi nu pe dimensiunea ei factuală. Demnitarul politic ascultă cu o bunăvoinţă reală sau mimată doleanţele cetăţenilor şi îşi oferă sprijinul în rezolvarea lor, însă, de cele mai multe ori, el nu poate face nimic, fiindcă pentru problemele ridicate – lipsa unei locuinţe, şomaj, datorii, boli cronice, sărăcie etc. – nu poate asigura, practic, nici o soluţie.

Deşi nu conduc şi nu pot conduce la rezolvarea tuturor problemelor practice ridicate de cetăţeni, audienţele ar trebui „reabilitate“ ca modalitate colocvială a comunicării politice. În era comunicării de masă, în care politicienii apar mai curând ca simulacre produse de specialiştii în relaţii publice, aceste minime contacte interpersonale sunt strict necesare.

(ii) În cadrul programelor de audienţe, politicienii interacţionează cu orice cetăţean din circumscripţiile lor electorale, indiferent de orientarea lui ideologică. De aceea, mesajele pe care le transmit sau le receptează sunt centrate pe dimensiunea referenţială, id est pe anumite fapte din realitatea imediată. În contrast cu ele, discursurile rostite de politicieni în faţa colegilor de partid au doar ca pretext o situaţie dată; în fapt, ele sunt axate pe dimensiunea relaţională, întrucât sunt chemate să slujească la întărirea solidarităţii de grup. Prin asemenea discursuri politice se prezintă trunchiat realitatea, sunt atacaţi pătimaş adversarii politici şi se întăreşte conştiinţa colectivă.

(iii) Adresate unui public numeros şi eterogen, discursurile politice rostite la mitingurile electorale şi la alte adunări publice nu sunt informative decât într-o măsură foarte mică sau, dacă au un conţinut informativ semnificativ, sunt tendenţioase, prezentând parţial realitatea. Ele nu sunt concepute ca mijloace de convingere (raţională), ci ca instrumente de persuadare (emoţională). De aceea, nu trebuie să mire în asemenea cazuri slabele referiri la realitate[31] şi insistenţa cu care este exprimat ataşamentul faţă de anumite valori.

(iv) Potrivit lui Olivier Reboul, sloganul este o formulă concisă şi frapantă al cărei scop este ralierea publicului la un produs comercial, la un partid sau la o cauză. Folosit ca mijloc de persuadare, sloganul trebuie să aibă o formă retorică, asigurată de ritm („Moldova fără sărăcie, Moldova fără comunişti!), rimă, jocuri de cuvinte, metaforă, hiperbolă, aluzie, argument condensat etc. Sloganul trebuie să fie o formulă „închisă“, care să nu poată primi nici replică, nici adăugire. Este de reţinut faptul că sloganul nu este în mod necesar mincinos.

Dintre trăsăturile pe care trebuie să le aibă orice slogan politic, cinci par a avea o importanţă aparte:

1. sloganul tinde să se disimuleze, dându-se drept altceva decât este;

2. sloganul este o formulă anonimă, anonimatul dând astfel sentimentul evidenţei;

3. sloganul este polemic;

4. sloganul este condensat;

5. sloganul este prea scurt pentru ceea ce vrea să spună.

Dincolo de trăsăturile care îl caracterizează, sloganul poate fi confruntat cu trei condiţii de succes:

1. condiţia formei pozitive,

2. condiţia univocităţii sensului şi

3. condiţia bunei-cuviinţei.

Fără a lega eşecul în alegeri doar de alegerea neinspirată a sloganului, putem accepta ideea că forma negativă a sloganului este în defavoarea candidatului care îl propune, alegătorii nefiind motivaţi suficient în votarea lui. În ciuda caracterului lapidar, sloganul trebuie să fie lipsit de ambiguitate. Ultima condiţie sub care ar trebui puse sloganurile politice este menită să fixeze creatorilor lor o limită a decenţei. În căutarea unui slogan cât mai frapant, cineva ar putea fi ispitit să apeleze la formule neobişnuite, trecând cadrul discursului politic, iar acest fapt ar putea leza sensibilitatea unor alegători.

(v) Folosite aproape exclusiv în campaniile electorale, afişele politice se adresează trecătorilor şi sunt menite să asigure partidelor şi politicienilor notorietate în rândul alegătorilor. Constrângerile la care se supune afişul politic sunt foarte mari: el solicită atenţia unor oameni grăbiţi, care nu-şi permit decât să arunce o scurtă privire asupra lui. Mizându-se cu precădere pe forţa impactului vizual, pe un afiş politic nu apar, de regulă, decât numele şi fotografia candidatului, numele şi simbolul electoral al partidului şi, eventual, sloganul „oficial“. Toate aceste elemente trebuie să poată fi receptate de către un trecător grăbit la o singură privire.

Fiind potrivit mai curând unei campanii de notorietate şi nu uneia de persuadare, afişul politic nu este un instrument eficient de comunicare politică pentru candidaţii deja cunoscuţi în rândul electoratului, cu atât mai mult cu costurile ridicate de utilizarea lui sunt relativ mari.

(vi) Ca principal mijloc de persuasiune politică în spaţiul mediatic, publicitatea politică caută să se impună atât prin forţa impactului vizual, cât şi prin rezonanţa scurtelor mesaje rostite. Vehiculate într-un mediu dinamic şi extrem de costisitoare, publicităţile politice tind să se condenseze la maximum. Astfel, potrivit lui James S. Fishkin[32], informaţiile „sonore“ care sunt prezentate la ştirile televizate de seară din Statele Unite au descrescut în lungime de la 42 de secunde în 1968 la 9 secunde în 1988 şi, apoi, la 7, 5 secunde în timpul campaniei prezidenţiale din 1992.

Or, problemele publice sunt mult prea importante şi complexe pentru a putea fi tratate prin mesaje atât de simplificate, precum fraza rostită de George Bush „Read my lips, no new taxes“. Pentru a decide cărui candidat să-i acorde votul, cetăţeanul trebuie să facă o judecată de evaluare; pentru a face o asemenea judecată, el trebuie să cunoască situaţia la care se raportează; în sfârşit, pentru a ajunge la un grad suficient de cunoaştere, el trebuie să dispună de informaţii relevante.

În măsura în care sloganurile vehiculate în publicităţile politice sunt foarte slab informative, aceste mijloace de comunicare politică nu se pot constitui în fundament al unei alegeri responsabile. Ţara în care publicităţile politice joacă rolul decisiv în câştigarea voturilor alegătorilor este condamnată la instabilitate, întrucât manipularea emoţională prin publicitate se asociază întotdeauna cu versatilitatea. Nimic nu este mai schimbător decât universul emoţiilor şi sentimentelor unei persoane umane. Stabilitatea politică a unei ţări este garantată de adoptarea unor opţiuni politice ferme, iar asemenea opţiuni nu se pot forma decât pe baza unei informări temeinice.

(vii) Comunicatul de presă este un material redactat în biroul de presă al unei organizaţii şi care este repţionat de către ziarişti fie ca „produs finit“ (atunci când este publicat direct), fie ca „instrument de lucru şi de referinţă“ (dacă furnizează informaţii despre subiecte care vor face obiectul unor materiale mai ample: ştiri, reportaje, anchete, interviuri etc.)[33].

Partidele politice folosesc comunicatul de presă atât în ipostaza informativă (dacă se transmit invitaţii, date statistice, informaţii simple etc.), cât, mai ales, în ipostaza persuasivă (dacă se aduc la cunoştinţă contestaţii, acuze, dezminţiri etc.).

(viii) Interviul este o formă de comunicare desfăşurată ca succesiune de întrebări şi răspunsuri – pe o temă determinată – şi care este adusă la cunoştinţa publicului prin mass media. Politicienii folosesc adesea interviul ca mijloc de informare a cetăţenilor cu privire la poziţia lor în raport cu anumite probleme de interes public.

Reuşita interviului impune respectarea următoarelor condiţii generale: (a) între protagoniştii interviului trebuie să subziste o relaţie de încredere; (b) respectul pentru propria persoană şi pentru interlocutor trebuie dovedit printr-un contact vizual adecvat, prin menţinerea unei posturi naturale, relaxate şi amabile, precum şi prin păstrarea unor momente de tăcere potrivite; (c) problemele aduse în discuţie trebuie acoperite cu informaţii relevante, care să implice şi persoana intervievată[34].

La aceste condiţii de ordin general ar putea fi adăugate câteva recomandări specifice, privitoare la formularea întrebărilor şi a răspunsurilor.

Astfel, întrebările puse în cadrul interviului ar trebui să fie (i) curtenitoare, (ii) precise, (iii) adecvate şi (iv) centrate pe probleme de interes public.

Respectarea regulilor de politeţe este condiţia sine qua non a instaurării unui climat suportiv, propice dezvăluirii unor informaţii substanţiale pertinente. Însă, dacă sub pretextul adoptării unei atitudini incisive, se depăşesc limitele bunei cuviinţe, persoana intervievată se va simţi hărţuită şi va adopta un comportament defensiv, comunicând cât mai puţin, pentru a nu deveni vulnerabilă.

Precizia întrebării condiţionează necesar (ce e drept, nu şi suficient) precizia răspunsului. Spre exemplu, un ziarist nu are de ce să spere că va obţine de la un demnitar străin informaţiile relevante aşteptate dacă îi adresează întrebări de felul „Cu ce gânduri aţi venit în Moldova?“ sau „Ce mai faceţi?“.

Nu trebuie uitat nici faptul că întrebările trebuie adresate doar persoanelor care sunt în măsură să răspundă la ele. De pildă, nu i se poate cere unui demnitar să reproducă în orice împrejurare date statistice complicate sau să ofere explicaţii ale comportamentelor politice manifestate de o terţă persoană. O întrebare de genul „De ce a părăsit X partidul pe care îl conduceţi?“ ar trebui pusă chiar politicianului X.

Ultima condiţie amintită este mult mai greu de respectat, întrucât nu există o limită clară între aspectele private şi aspectele de interes public ale unei persoane. Astfel, un ministru nu poate fi întrebat (în cadru oficial) dacă îi plac sarmalele în foi de viţă, dar i se pot cere explicaţii pentru faptul că a fost însoţit de amantă într-o vizită de stat.

Răspunsurile date de persoana intervievată ar putea fi confruntate cu maximele conversaţionale formulate de H.P. Grice[35], astfel încât ele să fie socotite acceptabile dacă şi numai dacă (i) oferă integral informaţiile cerute, (ii) sunt sincere, (iii) sunt relevante şi (iv) sunt clare.

Din păcate, criteriile de acceptabilitate formulate mai sus conturează spaţiul de joc al unei comunicări ideale, ele fiind respectate doar parţial în comunicarea politică „reală“. Spre exemplu, nu credem să existe vreo persoană publică dispusă să recunoască toate greşelile politice săvârşite; în orice caz, ea nu va menţiona decât defectele care pot fi convertite în virtuţi. Sinceritatea este o altă piatră de încercare pentru oamenii politici, „cimitirul promisiunilor electorale“ şi neîncrederea generală faţă de aproape toate declaraţiile făcute fiind doar două din confirmările acestui fapt. Prin încălcarea cerinţei relevanţei, intervievaţii caută să eludeze întrebările incomode, „răspunzând“ la întrebări care nu au fost puse, de cele mai multe ori începând cu sintagma „Aş vrea să fac mai întâi o (scurtă) precizare”. În sfârşit, condiţia clarităţii intră în coliziune cu ambiguitatea intenţionată a discursului ideologic. În măsura în care disimulează scopul ultim vizat – câştigarea şi administrarea puterii – politicienii nu au cum să fie întru-totul precişi în afirmaţiile lor.

(ix) Conferinţele de presă sunt evenimente cheie în strategia comunicaţională a unui partid politic, întrucât prilejuiesc transmiterea unor informaţii de maximă importanţă. După J. Deshepper, o conferinţă de presă poate fi organizată numai dacă se poate răspunde afirmativ la cel puţin trei din următoarele întrebări:

Se bucură organizaţia de un prestigiu suficient pentru a atrage un număr reprezentativ de ziarişti?
Au activităţile organizaţiei o importanţă deosebită pentru un segmant important al populaţiei?
Este evenimentul în cauză atât de important încât organizaţia să trebuiască să se explice în faţa publicului în legătură cu el?
Subiectul interesează suficient de mult presa pentru a suscita întrebările ziariştilor?
Există informaţii şi poziţii noi care pot fi oferite sau argumentate în faţa presei?

Conferinţele de presă pot fi privite până la un punct drept „interviuri colective“ şi se desfăşoară, de obicei, după următorul tipic:

cuvântul de deschidere al moderatorului;
discursul conducătorului organizaţiei (sau al reprezentantului ei oficial);
întrebările ziariştilor şi răspunsurile din partea organizaţiei;
cuvântul de închidere a conferinţei de presă;
dialogul informal.

De regulă, ziariştii care participă la conferinţa de presă primesc un rezumat al textului rostit în deschiderea acesteia, iar atunci când se comunică informaţii importante bazate pe cifre şi date statistice ei primesc şi un dosar de presă, în care sunt incluse informaţiile asupra cărora organizatorii conferinţei de presă ţin să atragă în mod special atenţia.

(x) Dezbaterile politice televizate au apărut în comunicarea politică după a doua jumătate a secolului XX şi s-au dovedit întotdeauna şi pretutindeni o provocare redutabilă pentru candidaţii politici. Naşterea acestei forme de comunicare – mai ales ca dezbatere decisivă (susceptibilă de a hotărî soarta alegerilor) – este legată de campania prezidenţială americană din 1960, care i-a pus faţă în faţă pe John F. Kennedy şi Richard Nixon. Bine consiliat de Pierre Salinger şi Léonard Reinsch, candidatul democrat a avut o prestaţie superioară celei a contracandidatului său republican şi, potrivit părerii celor mai mulţi specialişti în marketing politic, şi-a asigurat, astfel, acel „avantaj decisiv“ care i-a permis să câştige alegerile. Deşi nu este rezonabil să legăm succesul unei complexe campanii electorale de un eveniment punctual, insuficient de revelator pentru calităţile candidaţilor, trebuie să recunoaştem faptul că, în epoca „telemaniei“, dezbaterea televizată ocupă un loc deloc neglijabil în comunicarea politică.

Pe fond, dezbaterea politică televizată este discuţie între doi sau mai mulţi politicieni în prezenţa unui moderator şi în faţa camerelor de luat vederi.

Această discuţie se diferenţiază în raport cu celelalte convorbiri congenere prin următoarele trăsături:

contextul comunicării este unul formal, în măsura în care sunt asumate unele constrângeri prestabilite: durata dezbaterii, durata şi ordinea intervenţiilor, natura temelor abordate, dispunerea participanţilor pe platoul de filmare, unghiurile de filmare, prim-planurile etc.;
dezbaterea nu este un schimb de idei, ci o confruntare de personalităţi, atitudini, valori, opinii şi convingeri;
politicienii se angajează în discuţie potrivit regulilor oricărei competiţii, fiecare dintre ei căutând să-şi domine adversarii, pentru a fi socotit învingătorul confruntării;
discuţiile politicienilor sunt „arbitrate“ de un ziarist-moderator, care deschide şi închide dezbaterea, pune întrebările, dă cuvântul protagoniştilor, se intercalează între participanţi pentru a preveni degenerarea în ceartă a dezbaterii, reaminteşte regulile de desfăşurare a dezbaterii atunci când constată că ele sunt încălcate în mod repetat etc.;
participanţii la dezbatere se adresează atât contracandidaţilor lor, cât şi publicului telespectator;
scopul ultim urmărit nu este convingerea contracandidaţilor[36], ci persuadarea electoratului.

Fără îndoială, participarea la o dezbatere televizată este un examen dificil, care nu poate fi trecut fără ajutorul unor consilieri specializaţi pe această formă de comunicare. Problema numărul unu care apare aici este legată de complexitatea mesajelor care trebuie transmise. Mai exact, în compunerea mesajelor, politicienii trebuie să combine în proporţia cuvenită cuvintele, indicii şi simbolurile, pentru a atinge trei scopuri distincte:

conturarea unei imagini de sine pozitive,
transmiterea unor informaţii care îl pun într-o lumină favorabilă şi
influenţarea electoratului telespectator în direcţia acceptării propriei oferte.

Or, nevoit să interacţioneze concomitent cu contracandidaţii săi, cu moderatorul dezbaterii şi cu telespectatorii, fiecare participant la dezbatere riscă să comită greşeli grave de comunicare. Astfel, unii politicieni se adresează direct telespectatorilor, ignorându-şi contracandidaţii, în timp ce alţii, antrenaţi peste măsură în controverse, uită că ţinta ultimă a mesajelor sale este electoratul.

Din cele de mai sus reiese clar că dezbaterile televizate îi pun pe politicieni într-o postură vulnerabilă. De aceea, candidaţii care au deja un capital de popularitate evită, de regulă, să ia parte la ele, mai ales dacă au contracandidaţi dificili sau puţin cunoscuţi în rândul electoratului.

2. Importanţa mass-media în sfera politică

Trecerea de la democraţia restransă, ateniană, la democraţiile societăţilor industriale nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul etimologic cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de punte de legătură între politicieni şi votanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei modern, democraţia presupune existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care, să asigure cu succes informarea corectă şi nepărtinitoare a votantului cu privire la actorii de pe scena politică. Este evident că dacă acest mijloc de legătură este obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic vor fi mai mari şi analog, probabilitatea atingerii unui inalt nivel de democratizare al societăţii respective va fi mai mică. Presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin înlesnirea dezbaterilor privitoare la buna funcţionare a guvernării.

Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi coordonează mişcările actorilor pe scena politică. În literatura de specialitate întâlnim patru tipuri de comunicare subsumate intereselor instituţional-politice:

ü comunicare prezidenţială,

ü comuniare guvernamentală,

ü comunicare a puterilor locale,

ü comunicare de campanie electorală.

În sens clasic, teoria democraţiei reclamă printre altele şi existenţa unor surse alternative de informare, precum şi libertatea de expresie. În acest context, mass-media au rolul de a difuza informaţii despre probleme publice şi politice, de a informa la timp şi corect cetăţenii, care, avand libertatea de expresie şi acces la sursele media, pot influenţa procesul decizional la nivelul societăţii, adică agenda actorilor politici. Modul de funcţionare a mass-media în societăţile democratice poate fi descris astfel:

· supravegherea evenimentelor cotidiene, naţionale şi internaţionale, care pot influenţa existenţa cetăţenilor,

· identificarea principalelor probleme social-politice,

· crearea unui spaţiu de dezbatere la care să participe atat reprezentanţii puterii politice, fie direct, sau prin purtători de cuvant, cat şi cetăţenii. Practicile mediatice extind spaţiul public şi, implicit, participarea socială la dezbaterea agendei publice,

· transmiterea discursului politic,

· analizarea politicilor publice cu scopul de a responsabiliza clasa politică,

· stimularea participării cetăţeneşti prin oferirea unei inţelegeri adecvate a proceselor politice,

· autonomia editorială ca aspect principal al libertăţii presei,

· respectul faţă de public.

Principala contribuţie a mass-media la procesul politic constă în stabilirea agendei publice. Ca cetăţeni, nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne bazăm de cele mai multe ori pe activitatea mass-media care urmăresc realitatea şi o analizează. Conform lui David Weaver, ştirile prezentate de mass-media au rolul crucial de a determina importanţa publică a subiectelor puse în discuţie. Obiectivul cheie al comunicării politice constă în organizarea agendei publice într-un mod care să favorizeze atingerea scopurilor unei organizaţii. Mass-media stabilesc agenda publică prin calitatea lor de furnizori de informaţii, aducând în prim planul atenţiei publice anumite probleme şi trecând cu vederea altele (scandalurile sexuale ale politicienilor nu sunt pe agenda publică oficială, dar mass-media aduc în prim plan astfel de informaţii).

Conceptul modern de „ştiri” s-a dezvoltat tocmai ca mijloc de a pune la dispoziţia cetăţenilor informaţiile cele mai importante din punct de vedere al activităţilor lor politice şi de a structura şi ghida dezbaterea publică.

Toţi comunicatorii politici încearcă să aibă acces la mass-media, fie prin mijloace legislative, fie prin înţelegerea adecvată a mijloacelor de funcţionare a mass-media, suficientă pentru transmiterea unui mesaj. Mijloacele de comunicare nu relatează într-o manieră neutră şi imparţială ceea ce se pertece în arena politică din jurul lor, avem de-a face cu o încărcătură importantă de judecăţi de valoare, subiectivism şi părtinire.

Putem distinge trei categorii de „realitate” politică:

1. realitatea politică obiectivă, cuprinde evenimentele politice aşa cum au ele loc,

2. realitatea subiectivă alcătuită din felul în care sunt percepute evenimentele politice de către actorii politici şi de către cetăţeni,

3. realitatea construită reprezentând evenimentele aşa cum sunt ele relatate de mijloacele de comunicare, de mass-media.

Putem afirma că mass-media transmite şi interpretează evenimentele obiective din câmpul politic şi mijloceşte, facilitează, în sfera publică mai largă, formarea percepţiilor subiective cu privire la aceste evenimente. Între transmiterea unui mesaj politic şi recepţionarea lui de către public, mesajul trebuie să fie modificat în diverse feluri, cu bună ştiinţă sau ca o consecinţă a procesului producţiei mediatice, astfel că semnificaţia sa şi impactul asupra publicului pot suferi schimbări. Mijloacele mass-media transmit fluxul de informaţii în mod bidirecţionat, atat de la actorii politici catre cetăţeni, cât şi de la aceştia din urmă către sfera politică. Atunci când fac publice rezultatele obţinute în urma unor sodaje de opinie, mass-media pot pretinde că reprezintă „opinia publică”, complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală.

În 1962, Daniel Boorstin a folosit conceptul de „pseudoeveniment” ca reacţie faţă de tendinţa mediilor informative şi jurnalistice, de a relata „evenimente” neautentice, „nereale”. Pentru mass-media, o sursă importantă de pseudoevenimente a constituito procesul politic – interviurile cu lideri ai guvernelor, scurgeri de informaţii şi conferinţe de presă - furnizând materiale ce pot fi relatate şi care sunt preluate de ziare şi emisiunii tv. Potrivit lui Boorstin, sec. XX a asistat la dezvoltarea unei relaţii de interdependenţă şi avantaj reciproc între politician şi profesionistul mass-media, astfel încât unul se străduieşte să satisfacă pofta de ştiri a celuilalt în timp ce sunt exploatate la maximum ocazile favorabile de expunere publică.

Pentru a evalua efectele comunicării politice asupra atitudinilor şi comportamentului, se folosesc de regulă trei modalităţi:

1) chestionarea indivizilor cu ajutorul sondajelor de opinie cu privire la modul în care au reacţionat la anumite mesaje,

2) observarea comportamentului de vot şi punerea lui în relaţie cu strategiile de comunicare adoptate de contracandidaţi în timpul campaniei electorale,

3) efectuarea de experimente menite să izoleze efectele unor elemente particulare ale procesului de comunicare.

Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii politici negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Mediatizarea este o condiţie intrisecă oricărui act de comunicare politică, mass-media are un rol decisiv în procesul comunicării politice, fiind principala resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit, pentru dezbaterea publică a acesteia.

Mass-media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediul mass-media şi al modurilor în care informaţia politică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor care concură la producerea comunicării politice. Mass-media se comportă asemenea unor actori politici, care au posibilitatea de a ataca sau, dimpotrivă, consolida imaginea politicienilor. Conceperea, derularea şi deznodămantul unei acţiuni politice depind din ce în ce mai mult de mediatizarea televizată.

Comunicare politică a ajuns dependentă de o intreagă industrie a „imaginii”, fiecare gest al omului politic fiind calculat şi proiectat datorită intervenţiei consultanţilor politici. Specializarea comunicării politice prezintă avantaje notabile pentru diferite „pieţe” cum sunt cea a publicităţii, a consultanţei şi expertizei, a show-business-ului.

2.1. Trusturile media şi comunicarea politică

Textul de faţă are ca scop identificarea câtorva patologii ale spaţiului politic moldovenesc, aşa cum sunt ele vizibile în mass-media. Asumând conceptul habermasian de sferă publică, analiza noastră porneşte de la observaţia conform căreia dezvoltarea capitalismului în Moldova postcomunistă a condus la fetişizarea „pieţei libere” a media. Vom arăta că libertatea de comunicare în spaţiul public nu derivă mecanic din existenţa pieţei libere.

Liberalismul clasic, ale cărui idei sunt adoptate de către patronii trusturilor media, încearcă să convingă cetăţenii că liberalizarea totală a pieţei media şi dereglementarea ei completă sunt sinonime cu libertatea presei. Această echivalare este una înşelătoare, întrucât ea exprimă doar jumătate de adevăr şi trece sub tăcere un neadevăr. Desigur că existenţa pieţei libere previne monopolul statului (al puterii politice) în privinţa valorilor, a scopurilor şi a opiniilor vehiculate în spaţiul politic. Pluralitatea actorilor care exprimă opinii şi vehiculează valori în sfera politică reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă.

Motivul e uşor de înţeles: libertatea presei poate fi încălcată chiar de către patronii trusturilor media, fără ca astfel să fie afectată condiţia pluralităţii punctelor de vedere. Deşi există o pluralitate de posturi TV şi de ziare, în interiorul fiecăruia dintre acestea nu regăsim o pluralitate a opiniilor. Fie este impusă opinia standard a proprietarului trustului, fie sunt triate opiniile care vor fi difuzate la ore de maximă audienţă ori în tiraje mari, celelalte opinii nebucurându-se de şansa afirmării publice. Mai mult decât atât, aşa cum arată John Keane, „competiţia erodează competiţia”: piaţa liberă, competitivă, conduce în timp la crearea câtorva mari trusturi care pot bloca accesul pe piaţă sau dezvoltarea noilor competitori. Totodată, costurile ridicate ale noilor investiţii în media împiedică adesea apariţia unor noi posturi TV sau a unor noi ziare. În ultimii ani situaţia s-a modificat parţial datorită apariţiei noilor canale de transmitere a informaţiei, adică a televiziunilor şi ziarelor online, având costuri mult mai scăzute şi necesitând investiţii mici. Desigur că nici aici succesul nu este garantat: televiziunile online rămân deocamdată canale de nişă, un mai mare succes înregistrând deocamdată ziarele online, cu toate că şi acestea atrag un număr mare de cititori doar atâta vreme cât sunt accesibile gratis, pe când impunerea unor taxe de acces le poate scădea dramatic audienţa.

În chip firesc, trusturile media au fost tentate să impună ca unic criteriu de funcţionare ratingul, pentru că acesta se traduce direct în sumele obţinute pentru publicitate. Astfel, sistemul mass-media ajunge treptat să se supună criteriului comercial, aproape toate posturile de televiziune şi o bună parte a presei scrise diminuând timpul şi spaţiul alocate educării publicului şi sporindu-le pe cele alocate divertismentului. Consecinţa directă a acestui fenomen este „reeducarea” publicului. Publicul e format acum din spectatori pasivi, mass-media fiind interesată nu să le dezvolte calităţile care îi fac să fie buni cetăţeni, ci calitatea de consumatori. Paradigma economică a consumului se universalizează datorită / din cauza sistemului media axat pe divertisment. Odată cu dezvoltarea sistemului media corporatist, publicului i-au fost tot mai mult induse reprezentări legate de sfera politică. Mai precis, mass-media determină publicul să se reprezinte pe sine în termeni de eficienţă politică. Această percepţie de sine este strâns legată de faptul că publicul îşi descoperă interesele private şi se defineşte tot mai mult prin intermediul lor.

Are loc astfel o identificare a indivizilor cu mass-media.

Odată cu orientarea către cetăţean a celor mai multe posturi TV şi ziare, din 2009 am asistat şi la o modificare a formatului programelor de ştiri. Ştirile politice şi cele care necesită investigaţie socială, expertiză economică sau juridică sunt trecute în prim plan. O modificare în acest sens a apărut doar în momentul în care unele trusturi au început să aibă interese politice directe, acest lucru conducând la readucerea în prim-plan a ştirilor politice, direcţionate însă în aşa fel încât toate acţiunile unui partid trebuie să apară ca fiind malefice, în vreme ce acţiunile altuia drept salvatoare. Din perspectivă teoretică, fenomenul a fost observat şi în alte ţări, el fiind descris ca „spirală a cinismului”. Folosind această expresie, Joseph N. Capella și Kathleen H. Jamieson ajung la concluzia că ştirile negative şi cinismul ştirilor şi al campaniilor media conduc la diminuarea participării politice a cetăţenilor. Ideea surprinde doar aspectul negativ al problemei, căci ştirile – fie ele şi negative ori cinice – sunt oricum mai benefice activismului politic decât absenţa lor. S-a constatat deja faptul că publicul care urmăreşte ştirile TV şi le citeşte pe cele din ziare ori de pe bloguri este mai informat cu privire la sfera politicului, are încredere mai mare în politică şi, ca atare, participă într-o mai mare măsură la viaţa politică decât restul cetăţenilor.

Felul în care publicul receptează informaţiile prezentate în programele de ştiri şi în dezbaterile televizate este dependent de formarea lui anterioară. Or, la aceasta contribuie hotărâtor tocmai informaţiile transmise în trecut, emisiunile de impact, articolele principalilor formatori de opinie, dezbaterile care au devenit modele de tematizare a chestiunilor importante şi de recunoaştere a acelor teme care au semnificaţie publică. Nu în ultimul rând, o contribuţie decisivă în formarea publicului o are sistemul general al mass-media şi, desigur, sistemul politic. Habermas explică acest fenomen ca o „colonizare” a lumii vieţii. Aceasta are loc, după filosoful german: a) atunci când puterea exercitată asupra sferei publice de către corporaţiile din media devine nelegitimă, b) când sistemul administrativ devine independent de sistemul generat în mod comunicativ sau, în sfârşit, c) atunci când resursele necesare pentru comunicarea publică spontană sunt insuficiente pentru a garanta articularea lipsită de constrângeri a intereselor sociale. Democraţiile occidentale, arată Habermas, sunt însoţite de sfere publice dominate de mass-media. Amestecul de informaţie şi divertisment are ca efect „depolitizarea comunicării publice”, sinonimă cu patologia sferei publice pe care Habermas o numeşte „colonizarea lumii vieţii”.

Devine tot mai evident faptul că în interiorul fiecărei echipe pluralitatea opiniilor este anihilată, iar cine nu se supune liniei generale dictate de interesele economice şi mai ales politice ale patronului este liber să plece. Deşi piaţa media rămâne în principiu liberă, libertatea presei scade, cu precădere în anii electorali. Intervenţia puterii corporatiste în produsele televiziunilor şi ziarelor se observă mai ales la nivelul alegerii temelor care devin publice, cele neconvenabile rămânând în umbră sau fiind repede făcute uitate prin aducerea în atenţie a unor teme senzaţionaliste. Este bine cunoscut faptul că postul de televiziune NIT, care aparţinea opoziţiei comuniste, făcea propagandă doar unui partid şi demigra imaginile actorilor politici de la guvernare. Noţiunea de pluralism de opinie era uitată de aceşti jurnalişti. Acesta a şi fost unul din motivele, când membrii CNA au luat decizia de a retrage licenţa de emisie a unicii voci din opoziţie, cu acoperire naţională. A fost asta sau nu o decizie politică? Cum poate fi contracarată această situaţie? Oare asistăm acum la o democraţie, care ne scapă de influenţa opiniei comuniste? Aceste întrebări rămân deschise pentru noi, iar pentru mine în special.

Adevarul e ca un astfel de sistem e foarte comod. Însa doar atăta timp cât faci parte din el. După aceea e prea târziu. Sistemul este mai puternic decât majoritatea oamenilor care ajung în el. Sistemul schimbă oamenii mai uşor decât oamenii schimbă sistemul. Deaceea, retragerea licenţei unui post TV crează un precedent periculos, care poate fi utilizat şi pe viitor de alţi politicieni şi alte guverne, cu intenţii mai puţin clare. În 2008 ProTv a fost ţinta unor atacuri sistematice din partea guvernarii PCRM, însa din fericire nu i-a fost retrasă licenţa. Dacă în Moldova vor reapărea tendinţele autoritare, precedentul retragerii licenţei NIT va fi unul periculos. Şi eu personal nu sunt sigur că Moldova chiar nu se va afla in situaţii riscante pentru democraţie în următorii 5, 10 sau 15 ani. Astazi NIT, iar mâine cuiva nu o să-i placă Jurnal TV sau Publika TV. Şi în Ucraina cât era Victor Iuşcenko preşedinte, pluralismul mediatic era aproape exemplar, însă statul ucrainean rămăsese la fel cum era pe vremea lui Leonid Kucima. Odată cu revenirea lui Victor Ianukovici – în 3 luni toţi s-au aliniat rapid la voinţa acestuia, şi am primit un rezultat comparativ cu care şi Kucima era un fel de Nelson Mandela redus. Ucraina a aratat cât de fragile sunt realizările democratice atâta timp cât esenţa funcţionării administraţiei publice rămâne aceeaşi.

Importanţa eliberării presei de şantajul puterii este, de obicei, subestimat de cetăţeni. Acel şantaj, care pe timpul comuniştilor se materializa în răngi date în cap jurnaliştilor, filmări defaimatoare şi sechestrarea calculatoarelor din redacţii a încetat. Mai mult decât atât, partidele de la putere au înţeles importanţa puterii informaţionale şi investesc, pe alocuri deschis, pe alocuri ascuns, în dezvoltarea organelor mass-media. Jurnalismul în Moldova e puternic subvenţionat, atât de partide, cât şi de grupuri de interese financiare şi politice din alte ţări.

Asta a creat o cerere enormă de jurnalişti şi formatori de opinie. Actorii, economiştii, juriştii au fost absorbiţi de televiziuni şi posturi de radio. Jurnaliştii buni rămaşi fără lucru nu-s. Trebuie să fii miop ca să nu vezi că jurnalele de ştiri şi emisiunile de divertisment au crescut în calitate în ultimii doi ani. În acelaşi timp, însuşi angajamentul politic al unor televiziuni şi ziare duce la o echilibrare a fluxului informaţional. Faptul că organele mass-media concurează, inclusiv în slujba concurenţei de partid, de care deseori depind, face ca lucruri, până acum ascunse, să iasă la suprafaţă. Această presiune sporită din partea mass-media a făcut personaje obscure să iasă în public.

După ieşirea cu fanfară a lui Plahotniuc la Prime, acum aproape doi ani, iată că în săptămâna din 17 februarie două personaje la fel de legendare au ieşit să-şi apere imaginea la televizor. Pentru că Gura Satului te condamnă chiar dacă judecătorii te achită. Şi chiar dacă eşti judecător. Şeful Curţii de Apel Economice, Aurel Colenco, a declarat pe 16 februarie, la televizor că Justiţia din Moldova este un sistem perfect, în care nu există corupţie. Toţi judecătorii îşi fac treaba profesional. Acum doi ani, o astfel de ieşire ar fi fost imposibilă. Dar asta nu e tot.

Seara, la acelaşi televizor, a venit să-şi cureţe imaginea „pătată pe nedrept”, omul de afaceri, investitorul, politicianul de viziune şi filantropul Veaceslav Platon. El a explicat telespectatorilor că atacurile raider sunt foarte complicat de realizat şi că e nevoie de cunoştinţe juridice aprofundate pentru aceasta. Ca să nu ne lase trişti din cauza asta, haiducul financiar a lăudat Moldova şi a spus că el răsuflă mai uşor aici, pentru că e mai multă democraţie şi mai puţină corupţie.

Să ne bucurăm dar, prieteni, că Veaceslav Platon laudă mediul de afaceri din Moldova! Să ne bucurăm că avem un sistem judecătoresc ce funcţionează perfect pentru Aurel Colenco!

Moldova este o ţară prea mică pentru băi mediatice. Lecţia lui Platon pentru viitorii haiduci care ies la faţa poporului este următoarea: da, mulţi dintre ei, pe ascuns sau făţiş, vă invidiază, dar, într-un final, apărând la televizor, deveniţi nişte clouni şi oamenii vor râde. Şi de acest râs nu este apărare, va trebui să-l îndrumaţi.

Contractul social moldovenesc are acest punct, rămas din timpurile sovietice; dacă tot ne furaţi, ne minţiţi şi ne luaţi de imbecilu, permiteţi-ne măcar să râdem din când în când de voi. Eu zic că e un schimb echitabil. Şi cel puţin, aveţi meritul să generaţi în oameni amorţiţi de frig şi de supraexpunere la ştiri, o creativitate nebună. Cât face numai acest comentariu apărut ieri pe un site de ştiri: ”Colenco este un om cu literă mare, foarte cinstit şi onest... Odată în loc de 5 mii euro cât mi-a cerut pe un dosar i-am dat din greşeală 5600... m-a sunat chiar atunci şi mi-a spus că am dat peste, să vin să iau diferenţa...” bravo Colenco.

2.2. Democratizarea mass-media prin intermediul jurnalismului cetăţenesc

Ne aflăm, de câţiva ani, în era Web 2.0., era reţelelor sociale, a wikis şi a blog-urilor, era inteligenţei colective. Internetul a transformat Terra lui Marshall McLuhan într-un nou tip de comunitate, caracterizată de o virtualizare tot mai pronunţată. În acest context, accesibilitatea şi interactivitatea joacă rolul cel mai important, individul obişnuit având la îndemână tot felul de mijloace pentru a se informa, dar şi pentru a controla ceea ce consumă, transformându-se într-o entitate ce participă activ la colectarea, selectarea, dar şi la diseminarea informaţiilor. Dincolo de trăsăturile caracteristice societăţii planetare, importanţa rolului individului şi schimbările produse asupra acestuia l-au poziţionat în interiorul fluxului informaţional.

În acest sens, vrem să amintim anul 2006, moment în care, fiecare dintre noi s-a aflat pe coperta publicaţiei Time. În fiecare an, publicaţia Time oferă titlul „Omul anului”, sub forma unui semn de recunoaştere şi apreciere a capacităţii unei persoane care a reuşit să încorporeze tot ce a fost mai important în anul respectiv. Vladimir Putin a primit acest titlu în 2007, Barack Obama a fost „Omul anului” în 2008, lui Ben Bernanke (guvernatorul Băncii Centrale Americane) premiul i-a fost decernat în 2009, iar Mark Zuckerberg (fondatorul Facebook) este câştigătorul titlului pentru anul 2010. Totuşi, fiecare dintre noi se poate mândri că s-a numărat printre câştigătorii acestui titlu fiindcă, în anul 2006, Lev Grossman publica articolul Time’s Person of the Year: You. Conform acestuia, „Omul anului 2006” eşti chiar „TU”. Ce a determinat publicaţia Time să ia această decizie? În 2006, World Wide Web-ul a devenit un instrument prin care contribuţiile a milioane de oameni au fost adunate împreună, făcându-le astfel să conteze. Consultanţii din Silicon Valey l-au numit Web 2.0., ca şi când ar fi fost o versiune nouă a unui software învechit. Totuşi, a fost o adevărată revoluţie. Este o poveste despre comunităţi şi colaborări la o scară nemaiântâlnită până atunci: Wikipedia, YouTube, MySpace. Este vorba despre luptele de putere ale celor puţini, dispuşi să ajute pe ceilalţi, fără a cere ceva la schimb, şi despre modul în care aceştia nu numai că vor schimba lumea, dar vor schimba şi modul în care lumea se schimbă”. Astfel, graţie dezvoltării tehnologice, „Omul anului

2006” am fost noi, consumatorii, cei care am contribuit la evoluţia spaţiului virtual în era informaţiei. „Dacă 2004 a fost anul blog-ului, 2005 şi 2006 au fost anii când mişcarea hyperlocal citizen media a explodat.”

Din acest punct de vedere, este necesară sublinierea ideii că dezvoltarea tehnologică a produs schimbări şi în ceea ce priveşte răspândirea informaţiilor. Ne referim aici, în special, la faptul că publicul joacă un rol activ atât în colectarea, cât şi în diseminarea informaţiilor, dând naştere la ceea ce se numeşte citizen journalism sau jurnalism cetăţenesc. Faptul că, pe parcursul acestui text, operăm cu termenul jurnalism cetăţenesc impune necesitatea unor delimitări conceptuale. Conform lui Jay Rosen, profesor de jurnalism la Universitatea „New York”, cetăţeanul jurnalist este „acel om care, anterior, a fost cunoscut sub denumirea de audienţă”, „care se afla la coada sistemului media, sistem ce funcţiona unidirecţional, sub modelul radioteleviziunii, cu mari costuri de lansare şi puţine firme, ce concurau prin discursuri zgomotoase, în timp ce restul oamenilor ascultau în mod izolat unul de altul. Cei cunoscuţi anterior ca audienţă sunt publicul real, mai puţin fictiv, mai capabil şi mai puţin previzibil.”

Prin termenul jurnalism cetăţenesc, Allison Teixeira face referire la „acea persoană care nu are o instruire jurnalistică formală, dar care este echipată cu instrumente simple precum camera telefonului mobil sau o cameră digitală şi care are acces la Internet, prin intermediul căruia distribuie informaţiile, cu scopul de a contribui sau de a aduce o ştire senzaţională.” Shayne Bowman oferă o definiţie integratoare a conceptului de jurnalism cetăţenesc, referindu-se la „cetăţenii care joacă un rol activ în procesul de colectare, raportare, analizare şi diseminare a ştirilor şi informaţiilor”. Scopul acestei participări este de a oferi informaţii independente, de încredere, clare, relevante, dintr-o paletă largă, informaţii necesare într-un sistem democratic.

Abraham Zapruder este adeseori prezentat ca un ascendent al jurnalismului cetăţenesc. Acesta a devenit renumit datorită faptului că filma vizita preşedintelui J.F. Kennedy în Dallas, surprinzând astfel asasinatul acestuia. Materialul a fost analizat şi difuzat de nenumărate ori, fiind menţionat de unii autori ca primul caz de jurnalism cetăţenesc. La fel de notabil este şi faptul că filmul lui Zapruder a fost primul exemplu de comercializare al unui material media produs de un cetăţean jurnalist. Au fost făcute trei copii ale materialului original, una fiind vândută revistei Life, la doar trei zile după, pentru suma de 150.000$. Totuşi, de atunci lucrurile au evoluat, anii ΄90, prin introducerea World Wide Web-ului, au oferit o platformă care să faciliteaze diseminarea informaţiilor. Astfel, orice persoană are posibilitatea de a împărtăşi informaţii cu restul lumii, fără costuri şi fără filtre.

La începutul anilor 2000, primul blog şi prima platformă de social-media au câştigat repede popularitate, în special, prin UCC (user created content). UCC sau conţinutul creat de utilizatori cuprinde diferite forme de media: scrisă, video, audio sau mixtă, create de utilizatorii de Internet. Wikipedia (o sursă însăşi de UCC) defineşte acest conţinut ca fiind „conţinut on-line produs de utilizatorii de site-uri web, opus producătorilor de media tradiţionali precum companiile de radioteleviziune şi cele de producţie. Reflectă democratizarea producţiilor media prin noi tehnologii ce sunt accesibile şi convenabile ca preţ. Acestea includ înregistrările video, blog-urile, podcasting, fotografii făcute cu telefonul mobil şi „wikis”. Site-uri precum: Flickr, eBay, indymedia, FourDocs, YouTube, Wikipedia şi multe altele sunt bazate pe UCC. Aceasta reprezintă o transformare în organizarea media, de la crearea unui conţinut on-line, la facilitarea şi crearea unui cadru în care oamenii obişnuiţi pot să publice propriul conţinut.” Ceea ce este totuşi comun pentru orice tip de UCC este uşurinţa de utilizare, costurile reduse sau inexistente. Aceasta permite oricui să devină în același timp creator, editor şi distribuitor al materialului.

Ţinând cont de aceste concepte şi de implicaţiile lor, în prezent, asistăm la o transformare a rolurilor tradiţionale: masa compactă a publicului a început să fie din ce în ce mai dispersată. Orice reprezintă interes, orice are valoare de ştire, este publicat pe Internet, sub forma mesajelor scurte de pe Facebook, a clipurilor de pe YouTube sau a articolelor de pe bloguri. Comunicarea nu mai este unidirecţională, indivizii sunt conectaţi orizontal unul de altul şi au puterea de a produce şi de a publica. Jurnalistul nu mai este o „clasă specială”, ci doar un cetăţean bine informat, aflat la locul potrivit, în momentul potrivit.

Odată cu această concluzie intermediară, vrem să afirmăm faptul că, în ultimii ani, cetăţeni obişnuiţi au filmat şi fotografiat diverse evenimente, transformându-se în corespondenţi de la faţa locului ai posturilor de televiziune, de multe ori fiind cu un pas în faţa agenţiilor de ştiri. Astfel, o mare parte dintre evenimentele zilei care a vizează politicienii, au fost surprinse pe telefoanele mobile şi apoi transmise în întreaga lume. Menţionăm aici ştirea despre Ministrul Culturii, Boris Focşa, când în seara de 7 ianuarie 2012 a fost prins beat la volan. În cazul acestor evenimente, oameni obisnuiţi au postat informaţii şi imagini, aproape în timp real, pe portaluri de internet, înainte ca jurnaliştii profesionişti să ajungă la faţa locului, transformându-se într-o veritabilă resursă jurnalistică. Cu toate că, de multe ori, veridicitatea acestor ştiri nu poate fi verificată, ele se bucură de un larg interes, mai ales prin exclusivitatea pe care o oferă. Majoritatea companiilor media importante au văzut în această dezvoltare o oportunitate, implementând astfel platforme prin care utilizatorii obişnuiţi pot contribui cu conţinut.

Trusturile de presă din ţară noastră au urmat exemplul iReport al CNN şi au creat propriile platforme destinate acelor cetăţeni care sunt martorii unor evenimente ce au valoare de ştire, fiindcă din prisma conceptului de „jurnalism cetăţenesc” aproape orice eveniment poate fi considerat act jurnalistic, atâta timp cât are valoare de ştire.

Lansat 2009, www.Jurnal.tv a fost prima televiziune de ştiri din Moldova care a început revoluţia democratică prin internet. Aceşti jurnalişti au fost printre puţinii care au mediatizat evenimentul din 7 aprilie 2009. Alături de jurnaliştii de la ProTv, întreaga societate a aflat despre torturile şi maltratările din acea noapte.

În Moldova, protestele din 7 aprilie 2009 pot fi considerate ca fiind primul caz de jurnalism cetăţenesc. Materialile jurnaliştilor amatori, fotografii, mesaje şi secvenţe video au invadat site-urile de informare. Decizia politică de atunci de a bloca accesul de internet a fost una care poate fi caracterizată ca un gest disperat de a închide gura presei. În timp de în PMAN aveau loc proteste care au evoluat în vărsări de sânge, postul naţional de televiziune Moldova 1 transmitea în emisie un concert de operă şi balet.

O altă platformă dedicată cetăţenilor este www.curaj.net Aici, de regulă, jurnaliştii liberi şi independenţi aduc spre informarea publicului fate diverse ale societăţii. Tot aici cel mai des poţi să afli gafele şi încălcările de lege pe care adesea le fac persoanele publice, spre exemplu: imagini despre parcarea automobilelor guvernamentale în locuri interzise, despre comportamentul funcţionarilor publici cu cetăţenii şi alte situaţii care modulează în mod direct imaginea societăţii noastre.

Odată cu creşterea accesibilităţii la instrumentele de publicare a ştirilor prin intermediul Internetului, în rândul oamenilor obişnuiţi a avut loc o (r)evoluţie spectaculoasă, transformându-se din simpli consumatori de media în generatori de conţinut. Cu ajutorul telefonului mobil sau a camerei digitale, cetăţeanul jurnalist suprinde ştirile de interes, al căror martor poate deveni, dar, în acelaşi timp, poate oferi informaţii inexacte sau false. Adeseori, ştirile provenite din astfel de surse sunt efemere, în sensul că „acel consumator tradiţional de media se transformă în producător de ştiri în timpul evenimentului, ca, mai apoi, să se redevină consumator de media după finalizarea evenimentului”. În prezent, agenţiile de ştiri nu mai deţin monopolul asupra informaţiilor, dezvoltarea tehnologică permiţând oricărui cetăţean, martor al unui eveniment neobşinuit, să fie primul care transmite de la faţa locului, fie că face acest lucru pe blog-ul personal, pe o reţea socială sau direct pe platformele concepute în acest sens de către posturile de televiziune.

În ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea „Jurnalismul cetăţenesc va face viitorul mai bun decât trecutul?”, credem că acesta diferă de la un regim politic la altul. Astfel, în ţările în care libertatea de exprimare este încălcată, bloggerii provoacă regimurile autoritare în moduri în care jurnaliştii tradiţionali nu reuşesc. Cetăţenii jurnalişti postează pe propriile blog-uri sau pe reţelele de socializare imagini şi informaţii care nu ar fi putut fi diseminate altfel. În Moldova, trecerea de la un sistem politic totalitar spre unul care a luat drumul democratizării permite fiecărui cetăţean să se transforme în „jurnalist de ocazie”, dacă are la îndemână tehnologia potrivită şi dacă asistă la un eveniment cu valoare de ştire. Totuşi, jurnalismul cetăţenesc ridică şi o problemă morală, legată de obiectivitatea celui ce transmite informaţia. Fiindcă, pentru cetăţeanul obişnuit jurnalismul nu este o profesie în adevăratul sens al cuvântului, principalul scop al acestuia nu este prezentarea obiectivă a faptelor sau aflarea şi dezvăluirea adevărului, ci el se opreşte, de cele mai multe ori, la furnizarea unui punct de vedere personal asupra unui eveniment ce are importanţă pentru el sau pentru comunitatea în care trăieşte. Astfel, adeseori, subiectivismul poate denatura ştirea, mai ales când intervin interese de altă natură.

2.3. Comunicarea fără participare şi democraţiei fără popor. Spaţiul virtual

Una dintre realităţile incomode ale lumii contemporane este criza democraţiei. Criza democraţiei şi criza democraţiilor. Indiferent de vechimea sau gradul lor de consolidare, democraţiile sunt în criză. Înainte de criza financiară şi economică mondială şi independent de ea, precum şi după consumarea acesteia, democraţia a fost, este şi va rămâne într-o criză profundă. Nimeni nu ştie cât va dura, dar se poate observa cât de diferit răspund sistemele politice la noile provocări. Modul în care democraţiile lumii răspund la criză diferă substanţial. Anumite democraţii vor ieşi întărite din criză. Altele vor termina cu totul aventura lor democratică. Pentru cei mai mulţi dintre noi, marea întrebare este unde se va situa Moldova la sfîrşitul crizei democratice. Dar o mare parte din răspuns îl cunoaştem deja, pentru că zilnic ne este pus la dispoziţie prin mijloacele moderne de comunicare în masă.

Criza democraţiilor este observabilă şi măsurabilă, parţial explicabilă, parţial inexplicabilă. Teoria democraţiei trece în momentul de faţă printr-o profundă prefacere a paradigmelor. Vechile explicaţii nu mai sunt suficiente. Încrederea cetăţenilor din lumea întreagă şi de la noi în democraţie şi în instituţiile democratice este în scădere. Participarea universală şi egalitatea politică a cetăţenilor par astăzi principii democratice irealizabile. În mod absolut paradoxal, unii dintre factorii care au grăbit procesul degradării democraţiilor au fost explozia informaţională şi explozia comunicaţională. Paradoxal, pentru că democraţia a fost şi părea a fi în continuare sprijinită de lărgirea cunoaşterii, de răspîndirea ei prin comunicare, atât prin canalele sale mediatice, cât şi prin noile canale alternative asociate Internetului. Ţine de „common knowledge” faptul că explozia informaţională, diversificarea şi multiplicarea mijloacele moderne de comunicare în masă ar fi contribuit la căderea regimurilor totalitare comuniste. Mulţi uită de amendamentul că s-au prăbuşit doar regimurile comuniste de tip sovietic.

Una dintre explicaţii se leagă de natura exploziei comunicaţionale, care acţionează ca un factor de multiplicare a unor cauze, variabile, influenţe, indiferent de natura pozitivă sau negativă, benefică sau malefică a acestora. Totul este adus „la suprafaţă”, pentru că fluxul informaţional şi comunicaţional nu mai poate fi controlat. În regimurile democratice consolidate, media şi noile mijloace de comunicare întăresc cu precădere aspectele pozitive ale democraţiei, chiar dacă nimic nu interzice în principiu exercitarea influenţei negative a presei de scandal (yellow journalism) ori site-urile rasiste, xenofobe, antisemite, antiamericane, antieuropene, antidemocratice, antiliberale, anticapitaliste, antiglobaliste, care promovează hate-speech, precum şi alte fenomene anomice. În democraţiile fragile, neconsolidate, se constată că diversificarea, sofisticarea mijloacelor de comunicare în masă, precum şi proliferarea canalelor alternative de comunicare asociate internetului au efecte preponderent subversiv-perverse asupra democraţiilor, în vreme ce influenţa lor pozitivă a ajuns să fie o excepţie. În textul care urmează mă voi limita la spaţiul politic autohton. În loc să contribuie exclusiv la consolidarea democraţiei, cum ne-am închipuit la început, media şi canalele/facilităţile asociate internetului au funcţionat/ funcţionează şi ca factori de multiplicare a clişeelor, automatismelor, stereotipurilor şi maladiilor spirituale care au adus starea morală şi intelectuală a naţiunii în stadiul de precaritate, turpitudine, cinism, relativism şi degradare observabil cotidian. Trăim în postdemocraţie.

Anacronismul este evident, pentru că trăim în postdemocraţie fără a fi apucat să trăim în democraţie. De aceea, este mai prudent să nu mai folosim expresii a căror acoperire factuală este îndoielnică: nu putem vorbi de o scădere a participării politice, nici de o scădere a participării civice, din moment ce nu a existat o creştere a lor. Analizele lui Robert Putnam din ultimul deceniu cu privire la scăderea participării civice şi a participării politice din SUA au pentru noi relevanţă minimală, simbolică, doar în măsura în care vrem să înţelegem o lume din care noi nu facem parte. Rămâne însă un fapt, observabil, măsurabil şi la noi, scăderea participării electorale a cetăţenilor, una dintre puţinele forme de participare politică.

Niciodată în perioada postcomunistă nu s-a putut vorbi în Republica Moldova despre presă ca despre „a patra putere în stat”, precum în spaţiul anglo-saxon. Şi asta nu pentru că destui oameni de presă nu şi-ar fi dorit-o şi nu ar fi încercat, ci pentru motivul foarte simplu (şi uşor de explicat logic) că nu a existat separarea puterilor în stat. Înainte să existe o „a patra putere” trebuie să existe „cele trei puteri”, care să fie separate, iar raporturile lor să intre în categoria checks and balances. Simplificând, dar nu excesiv, din 1990 încoace a fost criticată, cam fără folos, lipsa de independenţă a puterii juridice (mereu semnalată de Comisia Europeană şi de Parlamentul European, de U.S. State Department, de numeroase „international non-governmental organizations”), excesiva subordonare a puterii legislative faţă de puterea executivă, precum şi a puterii executive faţă de partidul ori coaliţia de partide aflate la putere. Presa a atacat şi criticat constant această realitate. Şi-a făcut însă datoria numai pe jumătate, pentru că nu a acţionat în sens constructiv, nici pentru sprijinirea celor trei puteri în stat, în procesul lor de consolidare şi separare (iar similaritatea cu partidele politice trebuie semnalată), nici pentru consolidarea altor instituţii ale democraţiei, nu şi-a exercitat funcţiile pentru care în altă parte este numită „a patra putere în stat”. Constant, presa „le-a dat în cap” politicienilor, indiferent unde se aflau în arhitectura instituţională democratică, contribuind dacă nu la crearea, cel puţin la înrădăcinarea puternică în mentalul colectiv a clişeului „politicianul vinovat pentru toate”, mecanism clasic de găsire a „ţapului ispăşitor”. Apariţia la noi cu mare întîrziere şi prin mimetism cultural, tehnologic, a canalelor asociate Internetului, inclusiv a blogurilor, nu a schimbat mare lucru din atitudinea predominantă în cadrul mijloacelor de comunicare în masă. Cu toate că mulţi salută proliferarea site-urilor politice, a blogurilor politice, intensificarea comunicării politice, specialiştii în comunicare ezită în a recunoaşte adevărul lipsei de impact pozitiv a comunicării politice, a mijloacelor de comunicare în masă, a canalelor alternative asupra participării civice, politice şi electorale. Scăderea participării la vot este concomitentă cu creşterea spectaculoasă, diversificarea formelor convenţionale şi nonconvenţionale de comunicare politică. Este o corelaţie inversă şi în ciuda faptului că matematic nu este o relaţie invers proporţională strictă, dacă ar vrea cineva să-i ironizeze pe comunicatori ar putea să speculeze afirmând că tocmai intensificarea activităţii lor a produs scăderea participării electorale şi dezinteresul pentru participarea politică. În realitate, scăderea prezenţei la vot, cotele modeste de participare politică şi civică au cauze multiple. Au şi alte cauze, ca să fim riguroşi.

Teoria democraţiei este un demers simultan descriptiv şi prescriptiv. Ea porneşte de la studierea zecilor de state care au trecut/căzut testul democratizării, pentru a observa similitudinile, diferenţele, factorii, cauzele, variabilele implicate. În acelaşi timp însă, teoria democraţiei funcţionează şi ca un set de recomandări, standarde, valori, reguli, principii, norme care trebuie puse în practică pentru a instaura, consolida, corecta democraţiile existente ori sistemele politice aflate în tranziţiei. Este mai uşor să operezi cu teoria democraţiei când ai la dispoziţie întregul ei univers de discurs şi aplicabilitate decât să o restrângi la un singur caz particular. Mai ales dacă acel caz particular este Moldova, folosirea teoriei democraţiei atât în sens descriptiv, cât şi în sens prescriptiv este problematică.

Din punctul de vedere al teoriei democraţiei, prioritară este cercetarea şi explicarea cauzelor impactului pozitiv restrâns al comunicării, al mijloacelor de comunicare în masă, al presei, al mijloacelor nonconvenţionale de comunicare asupra participării electorale, politice şi civice a indivizilor şi colectivităţilor. Fenomenul democraţiei fără popor se asociază strâns cu fenomenul comunicării fără participare. Dacă treptat oligarhia se substituie democraţiei, tot aşa se poate observa cum comunicarea se substituie participării. Comunicarea devine scop în sine. Chiar dacă mijloacele de comunicare în masă ori cele de comunicare interpersonală şi intersubiectivă s-au diversificat şi cuprind tot mai mulţi oameni, ei nu mai sunt cetăţeni, ci telespectatori, radioascultători, internauţi, bloggeri, etc., ceea ce confirmă caracterul vizionar al tezei The medium is the message formulat de Marshall McLuhan în anii ‘60[37]. Prin urmare, nici nu mai contează participarea ori democraţia, care sunt „mesajele”, „conţinuturile,” ci doar mijlocul de comunicare în sine. Cetăţeanul real a fost înlocuit de cetăţeanul virtual, în cel mai bun caz. Pentru că în cel mai rău caz, votul ori participarea la o acţiune concretă au fost înlocuite de o opinie pe Internet. În loc să meargă la vot, mulţi preferă „să facă mişto” de candidaţii independenţi sau ai partidelor de tot felul şi de cei care merg la vot. În loc să participe la o demonstraţie de protest în faţa Guvernului Republicii Moldova, a partidului X sau Y aflat în coaliţia de guvernare, a Parlamentului, „cetăţeanul virtual” postează o opinie despre respectivele. Şansa ca acea opinie să conteze în viaţa politică reală este redusă. Dacă analizăm formele de participare civică, voluntară, dezinteresată, la organizaţiile societăţii civile care ar trebui să preia miile de probleme faţă de care statul, guvernele, primăriile, administraţiile, birocraţiile sunt impotente, situaţia ar fi de-a dreptul dezastruoasă.

Într-o democraţie cel mai important criteriu prin care judecăm comunicarea politică este modul în care aceasta face faţă exigenţelor transmiterii dimensiunilor descriptive şi prescriptive ale democraţiei, valorilor, principiilor, normelor, procedurilor democratice.

În categoria „comunicatorilor” intră şi subcategoriile consultanţi de imagine, specialişti în PR, brand-maker-ii, blogger-ii, pentru care comunicarea politică, iar în particular comunicarea electorală se reduce exclusiv la aspectele formale ale imaginilor, sunetelor, informaţiilor transmise. Nu mai contează nimic altceva decât imaginea, sunetul, forma, brandul, contextul imagistic, acustic, informaţional, mediatic, prezenţa cu orice preţ pe site ori pe blog (chiar dacă sau mai ales dacă nu ai nimic de comunicat şi nici expertiză cu privire la democraţie, politică, instituţii, cultură ş.a.m.d., ci doar simple impresii personale, irelevante), înregimentarea în reţele depersonalizate, cronofage, care creează dependenţa de apartenenţa la comunităţi artificiale (Facebook, Twitter ş.a.m.d.), atragerea cu orice preţ a atenţiei şi a reclamei, audienţa, tirajul. Se comunică cu o intensitate înmiită faţă de alte perioade istorice, chiar apropiate, dar conţinuturile, substanţa, esenţa, logica dezbaterii democratice şi a participării politice au dispărut. În cel mai bun caz ele apar cu funcţii decorative. Mijloacele de comunicare în masă, precum şi canalele alternative, nonconvenţionale, virtuale de comunicare (în masă, personalizate, de nişă), toate aceste au devenit scopuri în sine. Mai clar, mijlocul a devenit scop, mijloacele au devenit scopuri. Or, scopul şi scopurile erau, sunt şi vor rămîne democraţia, consolidarea democratică, participarea politică reală la viaţa politică reală, cultura civică, statul de drept, nu comunicarea în sine şi cu orice preţ, care mută totul în existenţa virtuală.

Nu este de mirare faptul că la această imensă evadare în comunicare şi virtual au aderat cu entuziasm indivizi, grupuri, comunităţi din spaţiile extrademocratice, cum ar fi lumea islamică ori regimul comunist chinez, captiv în dileme sau contradicţii ireconciliabile. Democraţia a fost pusă între paranteze. Ca să dau un exemplu de notorietate, teroriştii din grupul Al Qaeda sunt mari comunicatori. Şi Hitler era un comunicator excepţional. În epoca noastră de imbecilizare comunicaţională, dacă marii criminali precum Adolf Hitler, Iosif Visarionivici Stalin ori Ossama ben Laden ar avea blog, ar fi cele mai citite. Fiind însă mai inteligenţi decât cetăţenii virtuali, respectivii ar acţiona imediat pentru a determina dinamizarea participării la acţiunile lor politice radicale.

Epoca exploziilor (informaţională şi comunicaţională) face praf reperele politice şi democratice. Sunt mai multe explicaţii. Una dintre ele se leagă de caracterul oximoronic al democraţiilor liberale: valorile fundamentale ale democraţiei şi liberalismului sunt contradictorii. Egalitatea şi libertatea intră în contradicţie, mai ales când una dintre ele sau ambele sunt exagerate. Libertatea este în contradicţie şi cu ordinea. De aici şi cele două dileme fundamentale ale modernităţii: cea între libertate şi egalitate; cea dintre libertate şi ordine (or, în altă exprimare, dintre libertate şi securitate).

O altă explicaţie se leagă de egalitatea prost înţeleasă. De pildă, dacă ne uităm la ceea ce se petrece în spaţiul numit „blogosferă”, un spaţiu al egalităţii virtuale, unde oamenii beneficiază din plin de libertatea de expresie, observăm că sunt anulate toate distincţiile relevante dintre experţi, profesionişti, meritocraţi şi diletanţi, semidocţi. În virtutea dreptului egal la exprimare şi opinie, pe care nu trebuie să-l contestăm, diletanţii (iar termenul este un eufemism) se amestecă în probleme la care nu se pricep, iar alţi diletanţi, care nici nu pricep diferenţa dintre „datul cu părerea” al semidocţilor şi expertiza pe domenii de specialitate a experţilor, „arbitrează” diferendele, utilizând însă criterii diferite decât expertiza, profesionalismul, inteligenţa, raţionalitatea, logica. Este un spaţiu antimeritocratic. Democraţia negativă. Problema este veche de câteva mii de ani. În antichitatea greacă, Socrate combătea ideea participării diletanţilor la luarea deciziilor din cea mai grea ştiinţă, cea despre „binele cetăţii”, politica. Teoriile lui Socrate cu privire la aspectele nocive ale democraţiei, diletantismul „demosului” şi inoportunitatea amestecului în politică a „celor mulţi” au atârnat greu în procesul care i s-a înscenat şi în condamnarea sa la moarte. La rândul său, Alexis de Tocqueville a scris pagini magistrale despre modul cum poate fi combătută „tirania majorităţii.” Când ne referim la tratamentul de care beneficiază democraţia în presă şi blogosferă, termenul adecvat este „tirania opiniei.”

Concluzie capitolul 2.

Pentru cei nefamiliarizaţi cu limbajul, conceptele, ipotezele şi teoriile implicite sau explicite din rândurile de mai sus, trebuie să fac anumite precizări şi explicitări. Se spune că „eşti ceea ce citeşti.” Ca şi celelalte formule identitare simpliste din aceeaşi categorie (eşti ceea „ce mănânci,” „ceea ce îmbraci,” „ceea ce visezi,” „ceea ce îţi doreşti”), chiar dacă nu în aceeaşi formulare dogmatică („spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”), ea trebuie serios amendată şi explicată. Mai mult decât ceea ce citeşti contează ceea ce înţelegi, ceea ce reţii, conceptele cu care operezi, ceea ce reciteşti, ceea ce studiezi, ceea ce citezi, ceea ce predai, ceea ce scrii, ceea ce publici, ceea ce analizezi, ceea ce explici, cărţile, studiile, articolele, textele la care te trimit alte cărţi, studii, articole, texte citite. Prin urmare, sensul şi semnificaţia unor concepte, termeni, cuvinte pe care le folosim sunt extrem de diferite. Când un specialist gândeşte/scrie/vorbeşte despre democraţie, el se raportează la zece ori douăzeci de definiţii ale democraţiei, iar de fiecare dată când foloseşte termenul indică definiţia sau definiţiile la care se gândeşte, autorul care le-a formulat, criteriile pe care le-a utilizat; mai mult, el se gândeşte şi operează cu bibliografia teoriei democraţiei şi teoriei democratizării, pe care a tot lărgit-o şi a tot aprofundat-o de când predă un curs de teoria democraţiei sau cursuri conexe ori de când tot scrie studii şi cărţi de teoria democraţiei. Aceşti specialişti editează numere speciale despre teoria democraţiei în revistele de ştiinţă politică, fac cercetări cantitative şi calitative asupra realităţii politice şi democratice, coordonează cercetările studenţilor sau tinerilor cercetători sau ale unor institute de cercetare, sau chiar publică reviste care în mod explicit şi exclusiv se ocupă de problema respectivă. Când un diletant vorbeşte în presă sau în blogosferă despre democraţie, el poate fi imediat depistat datorită incoerenţei, impreciziei terminologice, confuziilor pe care le face, lipsei de logică, inculturii, incapacităţii de a face distincţii, ş.a.m.d.

Ambiguitatea mijloacelor de comunicare în masă caracterizează şi noile canale de comunicare asociate Internetului. Dintre multele analize care subliniază şi partea „întunecată” a mediei moderne merită semnalată una, făcută de unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai democraţiei, Giovanni Sartori, în volumul „Homo Videns”. Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea[38]. Legăturile complexe dintre politică, politica democratică, politica dictatorială, totalitară ori de alt tip, media, comunicare (în particular comunicare politică) trebuie analizate cu precauţie, pe baza cercetărilor factuale şi acumulărilor cognitive din fiecare domeniu, nu al opiniilor exprimate de personaje charismatice, notorii ori doar confuze, dar lipsite de cultura de specialitate.

3. New media în alegerile parlamentare din 2009

Noile tehnologii, în special Internetul, au schimbat în mod neaşteptat viaţa omului modern, au transformat sfera publică şi comunicarea actorilor ei, cunoscând o dezvoltare într-un ritm mult mai rapid decât orice alte mediumuri anterioare. Internetul este ultima mare provocare a inovaţiilor tehnologice în comunicarea de masă[39]. Fiecare inovaţie a modificat informarea publică şi participarea politică, însă istoricii consideră că, de-a lungul istoriei, fiecare nou medium a fost tentat de a submina vechiul monopol[40]. Rareori a mai fost un medium cu un potenţial atât de larg şi eficient în a schimba semnificativ forma comunicării precum Internetul. Având caracteristicile de cyberspace, Web şi autostradă a informaţiei, Internetul a legat lumea printr-un numitor comun, „spaţiul virtual”, care i-a dat ceea ce McLuhan numea conţinutul unui „sat global“.

Internetul a transformat rapid modul în care persoanele, organizaţiile, instituţiile politice şi guvernele comunică şi negociază mesajele şi rolurile politice, împărţind observatorii politici în optimişti şi sceptici. În general, optimiştii speră că Internetul va transforma şi stimula participarea democratică, iar scepticii nu creditează Internetul altfel decât în sensul unui instrument ce poate întări momentan mecanismul curent al comunicării politice[41]. În ceea ce priveşte importanţa utilizării Internetului într-o campanie electorală, optimiştii îşi pun mari speranţe în capacitatea acestuia de a schimba comunicarea politică, iar pesimiştii consideră că Internetul nu are şanse să schimbe foarte mult peisajul politic şi electoral al viitorului, evaluându-l ca pe un instrument de comunicare de mâna a doua[42].

New media este un concept care a modificat înţelegerea comunicării de masă, adăugându-i noi caracteristici şi conţinuturi şi influenţând, în acelaşi timp, prin aplicabilitatea sa, comunicarea în general, comunicarea politică şi marketingul politic, în special. În Moldova, ca de altfel şi în alte state central şi est-europene, marketingul politic se reduce, de cele mai multe ori, la marketingul electoral. În acest sens, implicaţiile new media în comunicarea politică au determinat o schimbare a modului de comunicare, a strategiilor şi desfăşurării campaniilor electorale, introducând un nou spaţiu combativ: mediul online.

Amploarea dezvoltării fenomenului numit Internet a condiţionat partidele politice şi politicienii, iar în egală măsură mass-media, să identifice grupuri ţintă în rândul internauţilor, ca membri ai publicului potenţial elector. Campaniile electorale cele mai urmărite din perspectiva rezultatului lor, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan intern, au valorificat platformele şi domeniile Internetului prin site-uri oficiale de campanie, bloguri, reţele de socializare, atragerea simpatizanţilor şi voluntarilor, mobilizarea votanţilor. În radiografia campaniilor electorale, mediul online reprezintă un obiectiv cu o pondere vizibilă şi, din acest motiv, tehnicile noului marketing politic ajută în promovarea imaginii partidelor sau politicienilor în campaniile electorale.

Comunicarea politică a sesizat rapid avantajul folosirii new media[43], mai ales că mass-media tradiţională a fost considerată „maillon faible de la communication politique”[44]. Începutul comunicării online a fost relativ lent pentru că necesita, pentru a ajunge o comunicare de masă, în primul rând conectarea utilizatorilor la Internet şi, apoi, crearea unei baze de date prin pagini online, iar comunicarea politică, pentru a beneficia de „efectul agendei” în mediul online, a recurs la medierea prin alte medii de comunicare în masă. Comunicarea prin new media constituie, de asemenea, o provocare la nivelul abordării teoretice, dar şi al aplicabilităţii practice, deoarece partidele politice şi, implicit, politicienii au acceptat campaniile online pentru că le oferă vizibilitate, paralel cu facilitarea comuncării cu electoratul. Una din formele democratizării spaţiului public este aceea a reţelelor sociale care, prin dialog, oferă comunicării caracteristica interactivităţii. Social media, prin utilizarea comunicării online, crează comunităţi, distribuie informaţii cu aplicabilitate şi în mediul politic.

3.1. Prezenţa partidelor şi a politicienilor în mediul online

În Republica Moldova, Internetul s-a răspândit cu rapiditate în toate mediile societăţii. Totuşi, dintr-un anumit punct de vedere, clasa politică a adoptat cu entuziasm noul mediu de comunicare, pentru ca, la scurt timp, aceasta să nu-l valorifice îndeajuns în raport cu eficienţa lui. Cei mai mulţi dintre politicienii moldoveni conectaţi la mediul online postează, în special, comunicate de presă şi, eventual, îşi fac publice interpelările politice.

Aproximativ 20%, postează articole raportate la actualitatea politică[45]. Politicienii au fost printre primii care şi-au creat blog, însă nu toate blogurile au postări periodice, conectate la agenda politică a momentului. Din cei 101 de parlamentari, 6 şi-au creat blog, iar 39 şi-au făcut cont pe Facebook. Cei mai activi şi mai populari parlamentari în mediul online sunt deputaţii neafiliaţi Igor Dodon şi Mihai Godea[46]. Postarea sistematică de articole de opinie a condus la o mare vizibilitate şi receptivitate a acestora în mass-media.

Analiza site-urile politice şi prestaţia politicienilor în comunicarea din mediul virtual a relevat faptul că politicienilor moldoveni le este teamă de reacţia vizitatorilor online şi de comentariile acestora (uneori acide, alteori cu un limbaj licenţios, chiar trivial). În acelaşi timp, politicienii recurg la blogging pentru crearea unei imagini în trend cu noile tendinţe, însă nu consideră necesar un efort sistematic de a convinge proprii simpatizanţi, viitori alegători, considerând că blogul mai degrabă consolidează opţiunile electorale deja existente, decât să le schimbe[47].

Prestaţia notabilă a politicienilor pe site-urile de socializare le-a adus un capital de simpatie, convertit în campaniile electorale în capital politic. În contextul unei societăţi aflate sub influenţa erei digitale şi a erei informaţionale, aşa cum o numeşte M. Castells, constituie o eroare politică de proporţii ca un politician să nu aibă o pagină web sau un blog şi desigur un cont pe Facebook. Potrivit cercetării, în luna mai 2012, 44% (ceea ce reprezintă 45 persoane) din deputaţii actuali ai parlamentului au o prezenţă on-line, dintre care doar 22 parlamentari au o activitate sistematică. Putem doar să presupunem că un număr mai mare au atilizat comunicarea on-line doar pe durata campaniei electorale. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) numără 15 deputaţi cu un cont pe Facebook, dintre care unul întreţine şi un blog (Şupac Inna), zece din ei având o prezenţă activă. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) are 9 deputaţi cu cont pe reţeaua de socializare Facebook, doar un blog activ, al lui Veaceslav Ioniţă[48], 5 din ei fiind activi. Partidul Liberal (PL) însumează 3 bloguri, cu 6 conturi pe facebook, activi fiind Mihai Ghimpu şi Valeriu Munteanu. Partidul Democrat din Moldova are 6 deputaţi cu cont pe facebook, dar se exprimă pe blog doar Marian Lupu. Deputaţii neafiliaţi Igor Dodon şi Mihai Godea înregistrează cele mai mari succese, ambii actualizând atât contul de pe facebook, cât şi blogul. Totuşi Igor Dodon e primul care a atins numărul maxim de prieteni, astfel putem afirma că este primul politician moldovean care a utilizat cu succes mediul on-line.

În Moldova, Facebook a cunoscut o rapidă expansiune, fiind reţeaua de socializare adoptată de majoritatea internauţilor. De la un simplu e-mail ori de la o conversaţie on-line pe chat, utizatorii Internetului şi ai comunicării virtuale şi-au multiplicat şi diversificat opţiunile de relaţionare, preluând automat noile site-uri de interrelaţionare on-line. Succesul acestora i-a determinat pe unii politicieni să se adapteze noului curent, astfel încât aproximativ 22% dintre parlamentari întreţin o comunicare cu poporul pe Facebook. Ca şi la bloguri, tendinţa este de a folosi pagina de Facebook sub forma promovării imaginii publice şi, mai puţin aceea de a relaţiona cu comunitatea online. Astfel Mihai Ghimpu, preşedintele PL, are un număr maxim de prieteni şi o pagină cu 54 de like-uri. Colegul de partid, Corina Fusu, l-a avansat în popularitate pe facebook, având 357 de fani pe pagină. Din PLDM, doar Chiril Lucinschi a atins numărul maxim de prieteni şi aici s-a oprit. Pagina lui Igor Dodon, a adunat pân în prezent doar 61 de „fani”, probabil din motiv că nu o promovează şi are mai mult „gunoi” pe ea. Politicianul cu cei mai mulţi „prieteni” pe Facebook este Vlad Plohatniuc, a cărui pagină a adunat, până în prezent 1556[49] de „fani”. Interesant fapt e că Vlad Plahotniuc, fiind un actor nou pe scena politică, şi-a creat pagină de persoană publică, expediind mesaj personalizat către fiecare prieten, de fapt cum am primit şi eu unul: „Salut Ion! Noul meu cont de facebook este http://www.facebook.com/plahotniuc. Aici am rugamintea sa ne scriem de acum inainte, contul actual urmand a se inchide din cauza unor restrictii tehnice. Practic, mai mult de 5000 de prieteni nu pot accepta pe actualul cont si deja am atins acest numar... Ce trebuie facut: e nevoie doar sa dai un LIKE pe pagina http://www.facebook.com/plahotniuc, pe butonul aflat sub fotografia principala, pentru a ramane in continuare in lista de prieteni. Multumesc mult, ne auzim!”. Marian Lupu Nu se grăbeşte să-şi facă o pagină publică, limitânduse doar la lista de prieteni.

Ca o caracteristică generală, politicienii moldoveni cu cont pe Facebook preferă să posteze mesaje oficiale impersonale, informaţii şi imagini referitoare la activitatea lor în politică sau în partid, chiar fotografii de familie, din călătorii, şi, în mod excepţional, interacţionează direct cu prietenii din lista lor, potenţiali simpatizanţi.

Potrivit site-ului unimedia.md, putem observa că peste 230.000 de moldoveni au cont pe Facebook[50], dar numai 20 de parlamentari moldoveni consideră necesar a comunica prin cu electoratul.
Alegerile şi comunicarea online din 2009. Contextul politic

Deocamdată, în Moldova putem observa încercările on-line ale candidaţilor din timpul campaniei electorale parlamentale din 2009, când aceştia au transmis potenţialului electorat şi chiar susţinătorilor locurile unde puteau fi văzuţi, evenimentele la care participau, mesajele electorale pe care le susţineau în acea perioadă şi când, de asemenea, au oferit simpatizanţilor lor posibilitatea de a se exprima pe forumuri. Dacă politicienii din SUA au dat tonul campaniilor electorale în mediul online (cazul lui Barack Obama fiind expresiv în acest sens), în Moldova, candidaţii la parlamentare din 2009 au încercat să se plieze noului model care deja devenise un trend. Totuşi, nici în 2009 nu a existat, în mod oficial, o supraveghere a activităţii online a website-urilor candidaţilor în ceea ce priveşte numărul vizitatorilor, a site-urilor independente preocupate de tematica alegerilor, a opţiunilor electoratului online. Tocmai din acest motiv, se poate considera că proiecte de genul „Politica şi Internetul”[51], care să monitorizeze site-urile de campanie până în ziua alegerilor (oferind în final diverse statistici referitoare la evoluţia online, impactul new media asupra unor categorii de vârstă sau profesionale, profilul electoratului din mediul virtual, nivelul de interactivitate online al alegătorului cu partidele şi, respectiv, candidaţii), constituie teme de interes pentru alegerile viitoare. O astfel de monitorizare ar permite analize pertinente pentru a se putea aprecia în ce măsură e-democracy şi campania din cyberspace sunt aducătoare de voturi.

Campania pentru alegerile parlamentare din anul 2009 este prima campanie în care a fost utilizată new media într-un context mai larg şi într-o structură integrată. Totuşi, trebuie subliniat faptul că Serafim Urecehanu a fost primul candidat care a utilizat într-un mod inteligent caracterul viral al Internetului, oferindu-le utilizatorilor diverse informaţii, dar şi jocul „Serafică Fără Frică”, care a avut un succes impresionant şi toată mass-media i-a acordat atenţie.

Cu toate acestea, s-au observat considerabile schimbări în e-campania din Moldova anului 2009. Candidaţii au consultat specialişti atât din domeniul comunicării, cât şi din domeniul IT, astfel încât substanţiala modernizare a fost destul de vizibilă, chiar dacă politicienii au avut sau nu încredere în acest tip de comunicare. Fiecare candidat a fost prezent în mediul online, atât cu pagini oficiale de campanie, bloguri, cât şi cu conturi deschise pe reţelele de socializare. Staff-urile de campanie, pe lângă campaniile publicitare tradiţionale (bannere, broşuri, pliante, clipuri video difuzate la televiziuni), au inclus promovarea candidaţilor prin new media (site-uri oficiale de campanie, bloguri, video-sharing, photo-sharing, messenger, site-uri de socializare).

Pe fondul evidenţierii impactului noilor mijloace de comunicare online, folosite în campania electorală din 2007 pentru preşedinţia Franţei şi a succesului electoral al lui Barack Obama în cursa electorală pentru preşedinţia SUA din 2008, strategii campaniilor parlamentarilor din Moldova, în 2009, au inclus între mijloacele de comunicare şi Internetul, ca o posibilă soluţie pentru a crea o punte între candidat şi alegător. Faţă de campaniile electorale anterioare, folosirea Internetului s-a impus ca un dialog între cele două entităţi electorale, nu doar ca un mijloc de transmitere a unor informaţii.

Conform constatării teoretice a lui Manuel Castells[52], Internetul ne influenţează total viaţa de zi cu zi, având în aceeaşi măsură implicaţii profunde asupra societăţii în general şi a comunicării în mod special. Mai exact, în ceea ce priveşte comunicarea politică şi campaniile electorale, Internetul schimbă structura tradiţională. Astfel, analiza comparativă a arătat că Internetul joacă un rol din ce în ce mai important în cadrul campaniilor electorale şi, potenţial, demonstrează trecerea către o formă de comunicare interactivă şi multidirecţională, care are loc atât pe site-urile candidaţilor, cât şi în mass-media, în timpul alegerilor. Studiile lui B. Villalba[53] privind medierea politică oferită de Web au reliefat faptul că majoritatea candidaţilor şi a partidelor au folosit Internetul doar pentru transfer de informaţii către vizitatorii site-urilor web, fiind vorba despre o comunicare unidirecţională.

Politicienii contemporani fac eforturi şi se orientează spre tehnicile moderne de comunicare pentru o comunicare mai eficientă cu electoratul, conform aprecierii lui Cavanagh: „Political campaign has always adopted and adapted to the latest tools of persuasion”[54]. Pe de altă parte, mentalitatea moldovenească este încă tributară comunicării face to face, platformelor politice declarative şi promisiunilor electorale, adoptând o atitudine de resemnare în faţa unei situaţii prestabilite. În acest sens, remarcăm că nu există analize profunde privind influenţarea electoratului de către mesajul politic online nici la nivel naţional, nici la nivel local. Aprecierile existente sunt circumstanţiale, fără suportul unei cercetări sociologice de substanţă.

În era digitalizării, Internetul oferă un spaţiu alternativ insuficient explorat încă de informare şi comunicare pentru partidele politice şi politicieni, activitatea guvernamentală, instituţiile publice, mass-media, participarea şi implicarea cetăţenilor în stabilirea agendei publice. Marketingul politic online nu reprezintă o opţiune, ci o necesitate a spaţiului public contemporan.

3.2. Violenţa ca armă politică

Comunicarea politică a existat dintotdeauna, de când a apărut posibilitatea de a exercita puterea sau de a accede la putere [55], aceasta fiind, de altfel, scopul activităţii politice. Comunicarea politică a fost definită ca un ansamblu de tehnici utilizate de oamenii politici, axându-se, în special, pe sondaje de opinie, relaţii publice şi publicitate sau „un mix de tehnici de persuadare utilizate pentru influenţarea comportamentului de vot”, subliniindu-se, astfel, relaţiile între actorii scenei politice: politicieni, alegători, profesionişti în consiliere politică, care intracţionează printr-un schimb de informaţii în scopul influenţării participării politice [56].

Politicul alimentează constant spaţiul public cu teme şi practici de comunicare, nu întotdeauna printr-un limbaj adecvat. Pentru D. Wolton, limbajul şi raţionamentul politic constituie codul dominant de evaluare a agendei politice, inclusiv a agendei nonpolitice, redusă din ce în ce mai mult la o demonstraţie de forţă.

Totuşi, atunci când vorbim de violenţa [57] limbajului politic ne gândim şi la semnificaţia simbolistică a acestui termen mai ales din timpul unei campanii electorale. Astfel, Pierre Bourdieu [58] arată că puterea este impusă prin violenţă simbolică şi nu prin violenţă fizică şi conştientă: obiectul impunerii este constituit nu din sistemele materiale, ci din sistemele de semnificaţie, iar procesul impunerii rămâne, în general, neconştientizat de către agenţi, indiferent dacă este vorba de dominaţi sau dominanţi. Impunerea prin violenţă simbolică reuşeşte nu numai să conserve raporturile de forţe care au generat-o, ci să le şi întărească şi să le augmenteze.

Violenţa simbolică are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenţează structurile sociale prin reprezentările pe care le produc. În acest caz vorbim despre PR-işti sau strategii campaniilor electorale care, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, transmit publicului consumator informaţii selectate sau prelucrate într-o anumită manieră care deformează realitatea, uneori percepute ca veridice de către cei cărora li se adresează.

În acelaşi timp, Patrick Champagne precizează faptul că informaţia „transmisă prin imagine” produce un efect de dramatizare care stârneşte în mod direct emoţia colectivă şi, implicit, interesul publicului. Imaginile exercită un „efect de dovezi” mai puternic decât orice discurs [59].

Limbajul plin de trivialităţi sau înjurături pare a fi la modă în politica moldovenească din dorinţa de a capta atenţia electoratului, avid de „senzaţional”. Apetenţa pentru un astfel de limbaj a crescut, mai ales, după 2000, unii politicieni considerând că prin jigniri îşi atrag simpatizanţi sau ies în evidenţă prin atitutinea combativă pe care o adoptă. Violenţa de limbaj este un reflex al violenţei fizice şi psihice din societatea moldovenească de azi, constatată în aproape toate palierele de manifestare.

În general, limbajul politicienilor în societatea moldovenească post-sovietică este unul violent dacă ne gândim la expresiile folosite de ex-preşedintele Voronin: „M-am întîlnit di 2 ori cu Marian Lupu, şî ti uitai la aişti 2 metri şî nu înţălejei nimic. Categoric. Bâl, bâl bâl,şî mai mult nimic, bulbuşi ieşă dintr-însu. Di şi văi totuş, din ci considerenti… care-i situaţia…cum??? patrudzăşopt şî cu 13, 61 di mandati, Dumnezeu a dat această cifră, şi măi trebue di inventat? Duc di nas ca pi 2 jiţăi nesavirşătnoletnie…” sau cum înjură în rusă „да ну их нахер”[60] sau folosind expresie gen „comportament de prostituate”.

Violenţa se poate observa şi prin tonalitatea şi agresivitatea cu care răspunde un politician sau perfidia şi ipocrizia unor constatări aparent „nevinovate”, veritabile atacuri sub centură. Facem referire la celebra replică a lui Mihai Ghimpu, adresată socialistului Igor Dodon în holul Parlamentului, după ce socialistul a declarat ferm că „Ghimpu nu va fi niciodată speaker” – „Voi face Unire, numai nu cu proşti de-al de tine”[61].

Nu vom uita, probabil, nici cum Marian Lupu, din prezidiul Parlamentului, a scăpat înjurătura „bleadi”[62].

Chirtoacă şi Dodon au făcut spectacol şi audienţă la prima lor confruntare televizată în campania pentru primăria Chişinăului. Ambii candidaţi au răspuns întrebărilor cu fraze pline de conotaţii răutacioase, jignitoare şi chiar antologice care au rămas întipărite în memoria multor alegători. Nu a fost o dezbatere electorală propriu-zisă, ci doar „un talkshow”, cum a avut grija să specifice Mihaela Gherasim, moderatoarea emisiunii Fabrika de la PublikaTV. Evident, şi Chirtoacă, şi Dodon au venit cu „tema lui de acasă”, de aceea începutul emisiunii a fost nervos, fiecare încercând să-l atragă pe oponent pe terenul sau. Chirtoacă a avut câteva faze bune (cele privind 7 aprilie, comuniştii şi independenţa R. Moldova), lăsându-l practic fără replică pe Dodon. Când Dodon a reuşit să-l atragă pe Chirtoacă pe terenul său (probleme de economie, finanţe, administraţie, management) Chirtoacă s-a ţinut surprinzător de bine, demonstrând că se descurcă profesionist în aceste domenii. Spaţiul emisiunii fiind „feliat” de calupurile de publicitate în trei „runde”, toate trei, deşi la limită, au fost câştigate de Chirtoacă. Cu certitudine, fanii lui Dodon care au urmărit emisiunea au motiv să fie nesatisfăcuţi de prestanţa lui. Şi invers: Chirtoacă nu şi-a dezamăgit admiratorii. Această ultimă idee subliniază o caracteristică definitorie a confruntării politice din Moldova, patima politică, precum şi „vânătoarea” de greşeli a contracandidatului tocmai pentru a puncta o gafă ce a fost, ulterior, reflectată în rezultatul alegerilor.

Ultima campanie electorală parlamentară din Moldova nu a oferit doar un limbaj violent, agresiv şi plin de semnificaţii tuturor alegătorilor, dar şi o campanie negativă online realizată de către guerilla digitală tocmai pentru a-i denigra pe contracandidaţi.

Pentru David Mark, campania negativă înseamnă „The action a candidate takes to win an election by attacking an opponent rather than [by] emphasizing his or her own positive attributes or policies”[63]. Majoritatea candidaţilor şi a consilierilor lor politici sunt de acord că practica de a-ţi critica adversarul este o tactică legitimă în campaniile electorale, aducătoare de rezultate imediate şi facile. Mulţi teoreticieni, consilieri politici şi candidaţi observă faptul că o campanie ar trebui să aibă ca obiect diferenţele ideologice dintre candidaţi şi pragmatismul soluţiilor propuse. De cele mai multe ori, reclamele negative sunt mai eficiente în prezentarea diferenţelor dintre candidaţi decât reclamele pozitive care prezintă un candidat alături de familie sau vorbesc despre poziţia politică a acestuia.

Criticii campaniilor negative susţin că acestea degradează discursul public, ameninţă respectul cetăţenilor pentru încrederea acestora în oficialii guvernamentali, diminuează rata prezenţei la vot, dezamăgind electoratul şi sporesc conflictele în cadrul societăţii atunci când implică tendinţe manipulative care prejudiciză comportamentul populaţiei (ex. rasismul) sau frica (ex. terorismul). O altă critică la adresa campaniilor negative moderne constă în efectul dăunător pe care acestea îl au asupra procesului legislativ şi, în consecinţă, asupra guvernării. Au existat întotdeauna atacuri la adresa caracterului adversarului, recurgându-se inclusiv la apelative precum „beţivi”, „escroci” şi „nebuni”. Etichetarea unui adversar drept „comunist”, „socialist”, „liberal” sau „inconstant” cu privire la apartenenţa politică nu este deloc nouă. Folosirea sentimentului de teamă al cetăţenilor, susţinând că duşmanii unei anumite naţiuni îl preferă pe adversar sau asocierea adversarului cu personaje dezagreabile (precum Bin Laden) sunt de asemenea metode cunoscute.

O dată cu evoluţia noilor mijloace mass-media– de la ziar la radio, apoi la televiziune şi, în cele din urmă, la Internet – s-au modificat şi tacticile; capacitatea de a crea mesaje pentru un public ţintă variat a trecut de la stadiul de meşteşug la cel de artă, iar impactul campaniilor negative a crescut. Metodele convenţionale prin care candidaţii difuzau mesajele negative au evoluat către statutul de qvasi-ştiinţă. Astfel, prima fază a fost familiarizarea alegătorilor cu utilizarea Internetului şi migrarea unor audienţe dinspre mainstream media spre new media. Aceasta tinde să detroneze televiziunea din poziţia de „regină” în favoarea unui echilibru instabil: televiziune versus spaţiu virtual de comunicare. A doua tendinţă este dezinteresul în implicarea şi creditarea electoratului moldovenesc pentru fenomenul politic, conducând la scepticism şi absenteism politic. Aceste două curente au obligat strategii de campanii să conceapă tehnici extrem de bine orientate. De exemplu, în spaţiul virtual nu s-au investit foarte multe resurse în crearea şi menţinerea site-urilor partidelor politice, ci mai degrabă în blogurile candidaţilor, publicul ţintă al acestora fiind format din bloggeri (public competent şi încă activ politic). Pentru mediul rural însă, s-a optat pentru comunicarea face to face cu alegătorii.

De la o epocă la alta, de la un eveniment major la altul, de la o campanie electorală la alta, tehnicile şi mediile de comunicare politică evoluează. Astfel, precum nota Barb Palser „ à chaque média, sa guerre. La radio est devenue majeure avec la Seconde Guerre mondiale. La guerre du Vietnam a été la première guerre américaine couverte par la télévision. La guerre du Golfe de 1991 a marqué la montée de l’information en continu sur le câble. La guerre en Irak, quant à elle, a souligné le rôle d’Internet”[64].

Comunicarea politică a sesizat imediat avantajul folosirii new media, accelerând considerabil diseminarea informaţiilor şi multiplicarea mesajelor politice prin circularea lor virală, din blog în blog, cu ajutorul Internetului.

Utilizarea Internetului în timpul campaniilor electorale se axează în principal pe informaţiile privind programul politic al candidaţilor sau partidelor politice. Website-ul stă la baza comunicării politice în campaniile electorale, însă mesajul sau imaginea transmisă nu este întotdeauna una pozitivă. Internetul este mediumul care transmite cel mai rapid oriunde orice informaţie. El este şi o soluţie pentru campaniile negative, întrucât mesajul ajunge aproape instantaneu la un număr de internauţi greu de cuantificat. Astfel, violenţa verbală a politicienilor s-a transpus, cu ajutorul guerillei digitale, în imagini clonate şi trucate tocmai pentru a denigra un contracandidat. Astfel, impactul imaginilor sau campaniilor negative a fost unul mult mai mare, deoarece actorii politici sunt deseori caricaturizaţi ajungându-se la extrem, iar limbajul utilizat pentru clonarea site-urilor sau a unor idei nu este tocmai unul jovial.

Clonarea site-urilor este şi o formă de violenţă simbolică, de neantizare a contracandidatului politic ca imagine publică recognoscibilă, de „demonizare” a acestuia, precum şi de preluare a calităţilor sale prin substituire subliminală.

Campania pentru alegerile parlamentare din anul 2009 este prima campanie relaţionată cu evoluţia new media. Staff-urile de campanie, pe lângă campaniile publicitare tradiţionale (bannere, broşuri, pliante, clipuri video difuzate la televiziuni), au inclus promovarea candidaţilor prin new media (site-uri oficiale de campanie, bloguri, video-sharing, photo-sharing, messenger, site-uri de socializare).

Campania electorală online a candidaţilor pentru preşedinţie a introdus în mediul virtual pe lângă site-urile oficiale şi The Black PR, prin site-uri clonate cu mesaje negative şi site-uri special create pentru discreditarea contracandidaţilor . Campania negativă constă în identificarea punctelor slabe ale adversarului politic, adresându-se, în special, nehotărâţilor [65]. Astfel, una din facilităţile Internetului, sub anonimat, a favorizat desfăşurarea fără precedent a unei confruntări online, o luptă „între site-uri”, construite împotriva unor candidaţi. Comunicarea online, mai ales în acest stadiu, este un compust pentru manifestarea unui discurs radical şi agresiv împotriva adversarilor politici. De obicei, conform teoriei, „acest tip de campanii se derulează mai ales atunci când există doar doi candidaţi în competiţie”[66].

3.3. Câte 7 Greşeli politice ale principalelor partide

Evaluarea unei acţiuni drept greşeală politică este făcută în textele ce urmează exclusiv conform criteriului electoral - dacă o acţiune duce la pierderi de suporteri, înseamnă că e greşită. Metoda e foarte subiectivă - opinia autorului - şi trebuie abordată ca o invitaţie la discuţii, mai degrabă decât o pretenţie la adevăr.

Oferta politică din Moldova se subţiază pe zi ce trece. Din ce în ce mai mulţi politicieni devin betegi ca urmare a noului jurnalism de scandal la modă în Chişinău. Percepţia schimbă realitatea şi politicienii se întrec în acţiuni care în limbajul internauţilor se numesc trolling.

//Trolling – arta de a scoate oamenii din sărite intenţionat, inteligent şi camuflat. Una din metodele de a face trolling este să te poziţionezi într-un dialog drept suporter convins al unor idei scandaloase. Trollingul este considerat de succes atunci când victima îşi iese din fire şi începe să te înjure sau (în internet) să scrie emoţional cu CAPS LOCK şi să nu mai revină la discuţie. (din Dicţionarul Urban)//

7 greşeli politice: Vladimir Voronin şi PCRM

Trollingul poate fi desemnat fără problemă ca noua ideologie a Partidului Comuniştilor. Majoritatea acţiunilor recente ale acestuia – de la ideea genială de a schimba steagul, până la provocările huliganice din parlament şi dragostea cu Iurie Roşca – au scopul de a provoca emoţii şi conflicte. Este acest scop unul demn pentru cel mai mare partid din Moldova?

Noul drapel al Republicii Moldova, propus de blogul Renaşterea lui Ştefan cel Mare în 2011. Schimbarea drapelului devine o modă la moldoveni. Important e să te asociezi cumva cu Ştefan cel Mare.

7. Boicotarea parlamentului

Pe locul 7 în acest hit-parade al împuşcăturilor în picior este boicotarea de către comunişti a lucrului pentru care au fost votaţi de propriii alegători. În loc să apere la tribuna parlamentului interesele alegătorilor, PCRM lasă aliansu să voteze fără probleme legi, bugete şi strategii cu care comuniştii nu sunt de acord. În acelaşi timp ei nu ezită să ridice la timp salariile şi să folosească maşinile de serviciu. Lucrează, cum se spune, în teritoriu.

6. Jocul de-a uzurparea

Comuniştii au abordat o strategie proastă insistând pe faptul că AIE uzurpează puterea. Pe de o parte ei înşişi nu-şi respectă părerea şi depun în parlamentul uzurpator şi nelegitim propuneri legislative. Pe de altă parte, insistenţa pe uzurpare duce spre o singură soluţie – alegeri anticipate. O soluţie pe care majoritatea cetăţenilor o văd, de fapt, ca pe o problemă.

5. Asocierea cu Roşca

Dacă seducerea „româno-fascistului” în 2005 avea un sens pentru electoratul comunist, aprecierile şi alianţa percepută cu el în condiţiile actuale nedumeresc pe mulţi. Iurie Roşca e un personaj foarte contrastant cu idealurile comuniste şi eurasiatice şi prezenţa lui pe baricade împreună cu comuniştii creează impresia unui circ de prost gust – alegătorul se simte prostit.

4. Protestele eşuate organizate iarna

Să organizezi proteste iarna e un risc în sine. Numărul mic de participanţi, chiar şi la protestul final – vreo 8 mii – a arătat incapacitatea celui mai mare partid din Moldova să-şi mobilizeze electoratul. După asta gestul lui Voronin, care a ieşit la ProTV şi declară: „cât se poate de violat oamenii cu Jios Aliansul?” a fost unul de om frustrat, care şi-a conştientizat neputinţa. Mai rar atâta sinceritate în exprimarea relaţiei cu alegătorii la politicienii moldavi.

3. Pierderea lui Dodon

Un lider bun nu alungă din jur oamenii apreciaţi. Voronin o face cu regularitate. Plecarea lui Dodon înseamnă voturi pierdute din mai multe motive. Primul este că Dodon are suporterii lui, puţini, dar îi are şi în situaţia dată şi 1% poate face diferenţa. Altul este că apariţia unui partid concurent pe stânga poate atrage electoratul comunist. Norocul lui Voronin este că tânărul socialist îşi gestionează foarte prost plecarea.

2. Steagul lui „Ştefan cel Mare”

Acest act măreţ de trolling depăşeşte orice raţionamente. Să ai la guvernare o alianţă care şchioapătă la majoritatea capitolelor şi să oferi un circ mai mare decât ea – e uimitor! La toate problemele pe care le au acum moldovenii, soluţia comuniştilor este schimbarea steagului. Nu ai de lucru, eşti sărac, ai drumuri rele, mită, acces la servicii publice scumpe şi proaste? PCRM e alături cu soluţia – na-ţi un steag! Un steag nou va rezolva toate problemele Moldovei. Jalnic, tovarăşi, jalnic.

1. Radicalizarea discursului politic

Dincolo de glumele aiurea care le fac tovarăşii, este una care începe să pută. PCRM şi Vladimir Voronin devin promotori activi ai scindării dintre cetăţenii acestei ţări pe motive ideologice şi etnice. Crearea unor structuri paralele puterii, instigarea la nesupunere civică şi-a găsit ecoul imediat în zonele populate de alolingvi. Dacă până în 2011 PCRM era privit ca unicul partid care poate depăşi frustrările istorice şi poate atrage alegătorii pragmatici de centru, acum percepţia este exact inversă. Electoratul care vrea pace şi stabilitate caută alte partide.

În concluzie putem spune că PCRM, prin purtătorii cei mai activi de cuvânt şi în primul rând prin Vladimir Voronin este un partid fără soluţii, un partid în derută. Explicaţia cea mai evidentă a acţiunilor pripite, fără sens şi fără bătaie lungă este că decidenţii comunişti se simt ameninţaţi de trecerea timpului. Dacă un partid de opoziţie încrezător în capacitatea de a reveni la putere ar folosi aceşti 4 ani pentru a hărţui guvernarea cu critici ţintite, PCRM acţionează iraţional, de formă, grăbind şi mai repede topirea bucăţii de gheaţă pe care a naufragiat. Vrăjitorul politic are nevoie urgentă de o strategie post-Voronin.

7 greşeli politice: Vlad Filat şi PLDM

Continuăm să numărăm greşelile politice ale ultimului an. Partidul Liberal Democrat din Moldova e cel mai mare partid din AIE. El a cunoscut cea mai mare creştere în cele trei alegeri parlamentare recente şi a generat şi cele mai mari aşteptări. Din aceste considerente pentru mulţi alegători eşecurile PLDM sunt eşecuri ale AIE şi invers – percepţia negativă a aliansului se transformă în rezerve faţă de PLDM. Şi, la urma urmei, cine are o ţară de guvernat? Vlad Filat.

7. Episodul Greceanâi

PLDM şi Vlad Filat sunt văzuţi de mulţi alegători prin prisma „revoluţiei” din 7 aprilie. Pentru lumea revoltată de rezultatul alegerilor din primăvara 2009 şi mai ales de felul în care guvernarea comunistă a gestionat protestele, Zinaida Greceanâi este un mic demon. O eventuală transformare a doamnei cu inimă de fer în preşedinte de ţară, chiar dacă ar fi fost unica şi ultima soluţie de ieşire din criză, putea fi făcută cu o implicare mai puţin vizibilă a liderului partidului. Faptul că Filat personal a primblat-o prin Bruxelles şi a recomandat-o tuturor aliaţilor din exterior, fără a se asigura că partenerii de coaliţie şi opinia publică susţin decizia a fost un gest pripit. La urma urmei, onoarea putea fi delegată ministrului de externe.

6. Alegerile în Chişinău

PLDM a ajuns în primăvara trecută total nepregătit pentru alegerile din Chişinău. Candidatul a fost desemnat foarte târziu şi echipa locală avea o sarcină imposibilă. Dodon şi Chirtoacă erau deja în plină campanie. La orice alegeri stabilirea agendei este esenţială. Sunt câteva teme pe care se duce dezbaterea şi cine primul se lansează cel mai des decide temele. Victor Bodiu în scurta lui campanie a dus războiul pe teren străin. În plus, lovitura dată de Godea a fost şi ea extrem de dură şi a prins partidul nepregătit. Plecarea unui fondator, vice-preşedinte şi lider de fracţiune în parlament în aşa hal a dat un semnal trist societăţii. Scoaterea candidatului la primărie a fost un pas forţat de această plecare, un pas care a costat partidul jumătate din voturile din Chişinău (de la 28% în noiembrie 2010, la 14% peste 7 luni).

5. Referendumul

În procesul lung şi dureros de naştere a unui preşedinte, PLDM a fost extrem de flexibil. Acceptarea de către PLDM a ideii bizare a lui Mihai Ghimpu de a schimba constituţia din mers, pentru a o ajusta la acordul alianţei e un episod în care s-a văzut clar ruperea de realitate a procesului decizional în partid. Pentru că nu era destul, Vlad Filat, din inerţie, a decis să devină campionul acestui proces – ca şi în cazul cu Greceanâi, a depus efort să obţină sprijinul Europei, a propus modificarea a 18 articole din Constituţie, pentru ca, într-un final, AIE să renunţe şi la acest scenariu.

4. Arhivarea păpuşarului

Apariţia păpuşarului în folclorul politic moldovenesc a avut loc acum un an. Istoria a culminat în timpul atacurilor raider din august-septembrie 2011 cu declaraţia ambiguă că mafiotizarea este mai periculoasă decât comunizarea. Pentru un partid care s-a lansat în politica mare cu sloganul „Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti” pasul a fost uluitor. A urmat un vot comun cu PCRM prin care a fost demis şeful SIS şi s-a votat în Parlament intenţia de a face remanieri în Guvern. Planul A a fost zădărnicit de Marian Lupu, care în disperare, pentru a salva procurorul, alianţa, a anunţat la fel de brusc declanşarea alegerilor preşedintelui. PLDM nu a avut un Plan B şi încet-încet pericolul mafiotizării a dispărut din dialogul politic. În decembrie 2011 Vlad Filat a declarat că regretă istoria cu păpuşarul, lăsând electoratul să se întrebe: ce-a fost asta?

3. Pierderea iniţiativei

După declanşarea procedurii de alegere a preşedintelui, PLDM a devenit de nerecunoscut. În primele 9 luni ale anului liberal-democraţii dădeau tonul pe agenda politică, celelalte partide erau în situaţia de a reacţiona nepregătite la surprizele şi presiunea lui Filat. După octombrie 2011 situaţia s-a inversat – PLDM a tot reacţionat la toate provocările colegilor şi oponenţilor. PL a vrut schimbarea constituţiei? PLDM a susţinut şi a promovat ideea. PD a insistat să rămână Lupu candidat în prima tentativă de alegeri? PLDM a acceptat. Lupu a propus să fie arătate buletinele? Deputaţii PLDM s-au conformat. PCRM a propus să fie schimbat steagul? PLDM a organizat Ziua Drapelului.

Toate aceste reacţii nu sunt rele în sine, dar alegătorii preferă jucătorii activi care stabilesc agenda şi în ultimele 6 luni PLDM a funcţionat în regimul Reflex Condiţionat.

2. Prezenţa excesivă şi aleatorie în media

Vlad Filat e un politician-vedetă. Îi place să fie prezent pe ecrane şi e un purtător de cuvânt de minune. Această dexteritate i-a jucat festa în perioada octombrie – martie. În toată această perioadă AIE şi procesul de alegere a preşedintelui a produs evenimentul negativ seară de seară la ştiri. Scandalurile, criticile şi lehamitea legate de acest proces au oferit primului ministru o ocazie foarte bună de a-şi detaşa imaginea de AIE. În fine – procesul de alegere a preşedintelui este gestionat de Parlament! El putea fi legat şi la nivelul de percepţie de această instituţie, astfel încât să se creeze o opoziţie Guvern (funcţionează bine) – Parlament (cu probleme).

În schimb s-a mers pe AIE cu probleme şi şeful Guvernului nu a ratat nici o ocazie de a se asocia cu Alianţa şi procesul defectuos de alegere a unui preşedinte. Drept consecinţă – raportul guvernului la un an de activitate a fost un eşec de comunicare. Publicul larg nu mai făcea diferenţa dintre Guvern, Parlament şi AIE – toate erau una şi toate, din cauza epopeii cu preşedintele – erau percepute negativ. Şi asta după ce Moldova a avut a treia creştere economică în Europa (+6,4%), în plină criză (media UE +0,2%).

1. Lipsa reformelor de fond

Cel mai mare pericol pentru PLDM vine însă din lipsa unui program de reforme. Cu excepţia Reformei din justiţie, care va da roade doar pe termen lung, nici un domeniu nu merge spre mai bine. Piedica şi scuza de până acum a fost criza politică. Aceasta s-a terminat. AIE are în faţă 2 ani de guvernare. Orice alegător înţelege că în ultimul an reforme radicale şi dureroase nu vor fi – ele sau vor fi făcute în 2012 sau, eventual, după alegerile din 2014.

Imediat după alegerea preşedintelui atenţia s-a transferat de pe parlament pe Guvern. Şi acolo, în afară de răspunsuri la mici provocări – atacuri, probleme în energetică, tergiversări de acorduri şi epopei cu istoria românilor – nu se întîmplă nimic. Nimic măreţ. Nimic ce ar aprinde ochii moldovenilor şi i-ar motiva să păstreze speranţa într-o Moldovă fără sărăcie.

Întrebările la care liderul PLDM trebuie să formuleze un răspuns clar, măcar pentru el, sunt: Care este mandatul politic al lui Vlad Filat? Care lucruri reuşite de actualul guvern vor mai fi importante în 10-20 de ani? Poate perspectiva pe termen lung vor ajuta acest partid să iasă din lunga perioadă de reactivitate şi mici mâncărimi cu cei din jur.

7 greşeli politice: PL şi Dorin Chirtoacă

Fiecare om greşeşte. Greşesc şi politicienii. De multe ori, plăcându-le să se înconjoare cu lingăi, aceştia, treptat-treptat se descoperă infailibili – semizei ai adevărului suprem, înconjuraţi de muritori de rând.

Ce este o greşeală? Greşeală este acţiunea care îndepărtează alegătorii. Atât trecuţi, cât şi potenţiali. Din când în când aceştia ies la vot şi nu iartă greşiţilor. Oricât ar desconsidera unii tradiţia democratică moldovenească, istoria PPCD arată că reflexul de vomă s-a păstrat la cetăţenii cu drept de vot, chiar şi la cei pentru care orice potlogărie poate fi iertată în numele adevărului istoric.

0. Declaraţiile aiurea ale lui Gimpu

Primul gând al meu a fost să includ în lista greşelilor gafele lui Mihai Ghimpu. De exemplu declaraţia lui într-un interviu oferit celui mai citit ziar din Moldova – “Komsomolskaya Pravda” în 2010, că Moldova nu se va uni niciodată cu România. O vorbă care nu are cum să placă alegătorilor PL. Dar şi rezultatul electoral şi sondajele orientate pe explicarea deciziei de vot au arătat că liderul PL nu influenţează propriii alegători. Lor li-i cam tot una de ce spune Ghimpu. PL-ul strânge voturile cu Dorin Chirtoacă.

7. Incapacitatea de a negocia

La localele din 2011 AIE a bătut PCRM-ul, după care s-a împuşcat în picior. Alianţa aşa şi nu a putut ajunge la un acord privind repartizarea preşedinţilor de raion şi asta în primul rând din cauza intransigenţei liberalilor. Cu toate că au cerut iniţial 10 raioane, liberalii au rămas în final cu unul singur – Ialoveni – obţinut şi el cu votul comuniştilor, care au primit pentru asta un post de vicepreşedinte. Şi asta în pofida ofertei PLDM şi PD de 3 raioane.

Uneori e bine să pierzi lupte pentru a câştiga războaie. Cu trei raioane prezidate PL-ul ar fi putut să mai diminueze din imaginea de partid municipal.

6. Mulţumirea cu puţinul

PL este un partid care a pornit ca o alternativă PPCD-ului, dar, treptat-treptat, a ajuns o copie a lui. Adică un partid de extremă dreaptă, care se mulţumeşte cu 10%, mai mult sau mai puţin garantate. La fel PL-ul este un partid al unei regiuni – centru. Doar în 5 unităţi administrative din centru liberalii au luat mai mult de 10% la parlamentarele din 2010.

Alegătorii sunt deprinşi să voteze partidele mari, „cu şanse” şi strategia actuală a partidului nu va permite niciodată lui Dorin Chirtoacă să devină un lider naţional. Ceva trebuie schimbat până la capăt – sau partidul, sau ambiţiile.

5. Lupta fără izbândă cu comuniştii

Multe din mesajele liberalilor sunt în mod evident declarative şi ipocrite, dar oricât de cinici am fi, trebuie să recunoaştem că aceştia s-ar bucura sincer dacă Partidul Comuniştilor ar pierde din voturi şi din importanţă în Moldova. Lupta cu comuniştii are elemente de spectacol, dar e una dusă pe bune şi e o luptă pierdută pentru liberali. După 4 ani de administrare a Chişinăului, pentru prima dată din 1991 acesta a ajuns să aibă o majoritate comunistă în consiliu. Dacă nu era paşnicul Dodon şi jocurile cu legislaţia care au blocat primăria pe 6 luni, era vai de capul primarului.

În 2007 comuniştii au obţinut 26% din voturile chişinăuenilor pentru consiliu. După 4 ani de schimbare, în 2011, PCRM a luat 46%. Alegătorii PL vor ca lupta să fie eficientă, nu doar spectaculoasă.

4. Pierderea tinerilor

Liberalii, începând cu 2007, au fost un pol de atracţie pentru tineri cu sclipire în ochi. Dorin Chirtoacă era perceput ca un politician care va aduce la putere o nouă generaţie – şcolită, eficientă, transparentă şi pro-europeană. Liberalii mai vechi ţin minte bine miile de cereri de aderare şi sutele de tineri care intrau şi propuneau să ajute cumva partidul. Situaţia de acum este inversă. Tinerii nu mai văd în PL un focar al schimbării, pentru că simbolul Chirtoacă a fost privatizat de generaţia 89 – Ghimpu, Hadârcă, Şalaru, Bodrug, Boris Vieru şi compania. În plus, după 5 ani de pârghii în Chişinău şi apoi şi în guvern, unicul tânăr promovat insistent de liberali, Ion Cebanu, nu este nicidecum un model care să aprindă ochii. PL nu mai este perceput ca un partid al tinerilor.

3. Incapacitatea de a schimba oraşul spre bine

Dorin Chirtoacă şi PL-ul mai are o problemă la alegerile care vor urma – proasta gestiune a oraşului. Pe alocuri aceasta apare din cauza neputinţei – primăria nu poate opri demolarea monumentelor istorice, nu poate opri acapararea terenurilor municipale, nu poate opri parcările ilegale, nu poate scoate barajul de pe drumul public privatizat de Oleg Voronin şi multe alte neputinţe. În final, toate aceste istorii de insucces se acumulează. Care este, totuşi, marele succes al primarului Chirtoacă?

2. Jumătate de succes

În afară de neputinţe, stilul de administrare al Primarului are o altă trăsătură specifică – jumătatea de succes. Jumătatea de succes este deschiderea cu tam-tam a unui proiect, care în 2-3 luni ajunge să nu mai funcţioneze. Lui Dorin Chirtoacă îi plac lansările, dar îi ies extrem de rar implementările şi monitorizările. Aici el suferă din cauza lipsei unei echipe care să-l ajute.

În primul mandat Chirtoacă a decis îngustarea benzilor de circulaţie pentru a fluidiza transportul, şoferii nu respectă noile marcaje. A fost marcată banda pentru transport public pe care scria frumos, ca pentru ProTV, „BUS”, nimeni nu respectă această bandă. Pista pentru ciclişti Centru-Botanica a fost anunţată cu tam-tam şi nu e. La fel orarul pentru transportul public care stă în staţii cu funcţie de tablou. Cazul cu reparaţia străzii Alba Iulia este unul exemplar pentru jumătăţile de succes. Primarul nu duce lucrurile până la capăt şi foarte uşor se aprinde de la noi şi noi iniţiative care ajung să existe doar în arhivele internetului.

1. Toleranţa faţă de corupţie

Cea mai gravă greşeală pe care a admis-o PL şi Dorin Chirtoacă este, totuşi, toleranţa faţă de corupţie. Lipsa de reacţie la acuzaţiile foarte grave şi documentate aduse în perioada electorală în legătură cu Parstar Petrol şi contractele câştigate de aceasta la primărie încă poate fi depăşită cumva – primarul nu a ştiut.

Dar sunt incompatibilităţi evidente ce nu pot fi nici ascunse nici explicate. Ce caută în lista consilierilor municipali liberali Iurie Topală, administrator al celor mai multe rute de microbuz; Ion Stratulat, directoul Pieţii Centrale, sau Mihail Ceban, proprietar al celei mai mari reţele de gherete din Chişinău. Doar e evident pentru oricine că aceste persoane din Consiliu se află în conflict de interes, conform legii 16 din 2008 şi conform bunului simţ. Ei sunt membri ai unui for care decide mărimea taxei în microbuz, bugetul, condiţiile de activitate şi privatizările de la Piaţa Centrală, autorizaţiile de amplasare şi activare pentru gherete şi tot ei beneficiază pe urma acestor decizii. În plus, sistemul de taxe şi plăţi care ocolesc bugetul, la Direcţia Arhitectură a rămas acelaşi.

Dezamăgirea în transparenţa şi corectitudinea lui Dorin Chirtoacă ascunde cel mai mare pericol pentru Partidul Liberal.

7 greşeli politice: PD şi ?

Dacă problema cea mai mare a lui Filat este lipsa unui plan pentru ţară, problema cea mai mare a Partidului Democrat este mult mai măruntă – PD-ul nu are un plan pentru sine. Democraţii sunt un partid fără identitate – enigma leadershipului, lipsa de transparenţă în luarea deciziilor, poziţia greu de descifrat în problemele care chinuie moldovenii fac foarte dificilă imaginarea alegătorului tipic al democraţilor. Cine este el?

Cel mai probabil că alegătorii PD sunt cei care nu se regăsesc în alte oferte electorale, cei care admiră statura şi vorba frumoasă a lui Marian Lupu şi cei care cad pradă uşor experimentelor electorale de tipul celui care a avut loc la Nisporeni la locale. Despre experimentul Nisporeni vom mai vorbi, dar pe scurt, esenţa – la localele de anul trecut printr-un efort enorm PD şi-a dublat numărul de alegători de la 5.300 (18%) în noiembrie 2010, la 10.300 (37%) în iunie 2011.

În aceste condiţii este mult mai dificil de evaluat impactul unor sau altor decizii ale partidului asupra propriilor alegători. Se poate spune că Partidul Democrat greşeşte cel mai puţin, pentru că generează cele mai mici aşteptări şi are un electorat extrem de flexibil.

7. Localele din Chişinău

Chişinăul nu este doar cea mai mare concentraţie de alegători din Moldova, este şi un test electoral pentru un public bine informat şi de masă. Localele din Chişinău sunt foarte apropiate ca tip de campanie de alegerile parlamentare – contează mult mai mult mesajele, dezbaterile, întâlnirile directe şi mai puţin cumpăratul de lideri loclali şi împărţitul cadourilor electorale.

PD a picat lamentabil testul Chişinăului, alimentând suspiciunea că Partidul duce lipsă acută de lideri. În pofida unor investiţii majore, Valentina Buliga a luat doar 2%. Are acum PD-ul un potenţial lider care să ia mai mult? Greu de spus da.

6. Introducerea nătângă a lui Plahotniuc în joc

Epopeea Plahotniuc şi PD s-a jucat în acte multe şi stranii. Apariţia „investitorului” în public, introducerea pe furiş a lui în listele electorale, jocul de-a finanţarea partidului şi prezenţa ambiguă a lui în negocierile cu comuniştii au răspuns afirmativ la toate suspiciile moldovenilor deprinşi cu „cine stă în spatele”. Plahotniuc stă şi în spatele şi în faţa Partidului Democrat. Alegătorul PD nu prea ştie cum se iau deciziile în partid, dar a înţeles că le ia Plahotniuc. Şi acesta a recunoscut că politica trebuie să fie în primul rând profitabilă. Procuratura, cinci ministere şi două funcţii de top în parlament aduc venit. În ce măsură această abordare aduce şi voturi?

5. Miniştrii incognito

Cu excepţia lui Valeriu Lazăr, miniştrii PD nu prea adaugă valoare partidului. Marcel Răducanu şi Pavel Filip sunt necunoscuţi marelui public. Valentina Buliga a picat testul electoral în Chişinău. Boris Focşa are parte de un an plin de scandaluri în care are o prestaţie incredibil de neinspirată.

Unicul ministru vizibil şi care are o imaginea pozitivă este Valeriu Lazăr, dar foarte puţini alegători cunosc apartenenţa partinică a acestuia. Dacă la următoarele alegeri din sală se va ridica întrebarea – ce mari lucruri au făcut în guvern miniştrii PD, numai Marian Lupu va putea oferi un răspuns suficient de vag pentru a evita pronunţarea adevărului.

4. Miza pe alegătorul instabil

PD e un partid care oscilează enorm, atât geografic (în 2011 Chişinău – 2%, Nisporeni – 38%), cât şi de la campanie la campanie (parlamentarele din 2009 sunt foarte sugestive – în aprilie 3%, în iulie – 12,5%). Spre deosebire de PL, PLDM sau PCRM, democraţii nu au o bază electorală stabilă, nu au „fanatici” de partid, gata să lucreze zi şi noapte voluntar, de dragul principiilor şi valorilor. Anume principiile şi valorile sunt deficitare în oferta electorală a acestui partid.

3. Salvarea cu orice preţ a procurorului general

Prin orice preţ a se citi cariera lui Marian Lupu. Declanşarea neaşteptată şi nepregătită a alegerilor preşedintelui pentru a opri ofensiva PLDM-PCRM orientată pe demisia Procurorului General şi a unor miniştri, au dus direct la sfârşitul lung şi sigur al ambiţiilor prezidenţiale a veşnicului candidat. Din funcţia de preşedinte, Marian Lupu ar fi putut reface nivelul de încredere şi ar fi asigurat PD-ului vizibilitate şi voturi. Era posibilă totuşi alegerea omului nant şi frumos? E o întrebare care îl va bântui, probabil, tot restul vieţii.

Procurorul, în pofida atentatelor PL, rămâne a fi al Partidului Democrat, doar că impactul electoral al acestei funcţii este probabil negativ.

2. Leadershipul slab

Triumviratul artificial din PD aduce aminte de salata numită Blocul Electoral Moldova Democrată din 2005. Ca şi atunci, câţiva profitori-paraziţi au ajuns în parlament datorită imaginii puternice a unui căluţ-năzdrăvan. Fără aportul electoral al lui Marian Lupu, nici Diacov şi nici Plahotniuc nu ajungeau în parlament.

Acum ei au ajuns şi îl provoacă pe primul să înjure în rusă de la tribuna de speaker. Cum să nu înjuri când ratingul scade, iar politica e jertfită intereselor economice? Oamenii simt slăbiciunea lui Lupu şi nu văd în jurul lui un înlocuitor pe măsură. Importanţa liderului pentru alegerile din Moldova e crucială. Cine va fi căluţul năzdrăvan la următoarele alegeri?

1. Identitatea difuză

Reforma, acest cuvânt steril şi obosit ne este turuit din toate mediile magnatului de la Grozeşti. Conform celor scăpate cu vorba, Partidul Democrat se va poziţiona foarte clar (oho!) pe eşichierul de stânga pentru a lupta pe viaţă şi pe moarte pentru electoratul comuniştilor. Serios? Un partid de stânga cu lider milionar, cetăţean al României, care declară că vorbeşte româna? O ofertă electorală celor umili, bătrâni, săraci şi nostalgici din partea celui care şi-a construit imperiul din jocuri cu bugetul de stat? Să vedem.

În orice caz, dacă reformatorul Plahotniuc caută deja loc demn de retragere pentru Lupu, PD-ul riscă să piardă jumătate de electorat. Şi lideri de asemenea talie deschişi spre colaborare nu prea sunt pe piaţă. Cunosc doar unul.

Concluzie capitol 3

În mod cert, campania electorală parlamentară din 2009 s-a diferenţiat de campaniile electorale anterioare prin recursul la noile tehnologii, favorizate de evoluţia fără precedent a Internetului şi a formelor de comunicare online.

Campania din 2009 a comportat o intensificare a transmiterii mesajelor video pe Internet, spoturile electorale fiind mai vizualizate online decât la televiziuni şi distribuite către alţii de anumite grupuri ţintă ale electoratului. Principalii candidaţi la parlamentare, în strategia de publicitate electorală, pe lângă modalităţile clasice outdoor, print şi marketing direct au inclus şi promovarea online. Publicitatea online a fost realizată prin publicitate text sau banner display, favorizată de costuri atractive per click (ex. Google). Echipele de campanie ale partidelor, cu şanse reale de a intra în Parlament, au exploatat spaţiul online prin difuzarea unor mesaje de divertisment pentru a atrage publicul indecis şi pentru a ridiculiza adversarul politic punctând în creşterea credibilităţii. Atât site-urile negative cât şi materialele video care parodiau un candidat au circulat pe net de la un utilizator la altul, preluate şi retransmise de utilizatorii dezinteresaţi politic. Astfel, au proliferat mesajele online negative, anti-Filat, anti-Ghimpu, anti-Voronin, popularitatea acestora făcând posibilă preluarea şi prezentarea unor faze amuzante din mediul online la televiziuni. Sub masca imaginilor transmise cu ajutorul Internetului s-a ascuns un adevărat spectacol de violenţă, ritualizat.

Sfera politicii a fost invadată de simboluri şi impunerea lor ca legitime s-a concretizat în maniera violenţei la nivelul ideilor, reprezentărilor despre realitatea înconjurătoare. Astfel, vehicularea de simboluri politice în mass-media a creat identităţi colective şi a modelat atitudini, stabilind dimensiuni şi forme concrete ale culturii politice.

Violenţa, indiferent de forma ei de manifestare, este considerată adesea de către politicieni o metodă sigură şi facilă în campania electorală pentru obţinerea de voturi.
Violenţa în comunicarea politică, manifestată prin limbaj licenţios sau atac la persoană, nu reprezintă o noutate în societatea noastră, de-a lungul timpului fiind consecvent consemnată, diferă poate tehnicile sau ... medium-ul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, în calitatea lui de „analist politic” în publicistica vremii, considera că „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii, ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe care-ţi dai seama mai târziu că trebuiai să-i respecţi. Dacă profesezi vreo idee, aceasta e imediat tălmăcită greşit de adversari care nu caută adevărul, ci acreditarea unei opinii personale.”

În acelaşi sens, Mircea Eliade, un fin observator al mentalităţilor epocii interbelice şi postbelice, constata că „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe ţărâmul politicii de partid”. Nici începutul mileniului al III-lea, marcat de dezvoltarea Internetului, nu exclude din marketingul politic virulenţa atacurilor specifice mediului online, guerilla digitală. Şi guerilla digitală este abia la început!

Concluzii generale şi recomandări

Armele, banii şi cuvintele! Iată cele trei modalităţi de luptă pentru putere – descrise de către istoricii Imperiului Roman, apoi preluate de Nicolo Machiavelli şi W.Shakespeare – şi care se folosesc şi astăzi. Sfera comunicării politice cuprinde subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot, discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc.

Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de preferinţele sale electorale, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării politice.

Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

Comunicarea politică include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică. Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afişelor electorale sau înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acţiunile de recrutare de personal, de concepţie, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia unui candidat pe un post de televiziune.

Dezbaterile politice televizate au apărut în comunicarea politică după a doua jumătate a secolului XX şi s-au dovedit întotdeauna şi pretutindeni o provocare redutabilă pentru candidaţii politici. Deşi nu este rezonabil să legăm succesul unei complexe campanii electorale de un eveniment punctual, insuficient de revelator pentru calităţile candidaţilor, trebuie să recunoaştem faptul că, în epoca „telemaniei“, dezbaterea televizată ocupă un loc deloc neglijabil în comunicarea politică. Pe fond, dezbaterea politică televizată este discuţie între doi sau mai mulţi politicieni în prezenţa unui moderator şi în faţa camerelor de luat vederi.

Actorii politici şi mass-media au ajuns să depindă unii de alţii, politica nu mai este numai o artă a persuasiunii, ci şi una a spectacolului, în care factori ca stil, prezentare, maketingul politic, au o importanţă egală cu conţinutul şi fondul acestora. Odată cu orientarea către cetăţean a celor mai multe posturi TV şi ziare, din 2009 am asistat şi la o modificare a formatului programelor de ştiri. Ştirile politice şi cele care necesită investigaţie socială, expertiză economică sau juridică sunt trecute în prim plan. O modificare în acest sens a apărut doar în momentul în care unele trusturi au început să aibă interese politice directe, acest lucru conducând la readucerea în prim-plan a ştirilor politice, direcţionate însă în aşa fel încât toate acţiunile unui partid trebuie să apară ca fiind malefice, în vreme ce acţiunile altuia drept salvatoare. S-a ajuns la concluzia că ştirile negative şi cinismul ştirilor şi al campaniilor media conduc la diminuarea participării politice a cetăţenilor. Ideea surprinde doar aspectul negativ al problemei, căci ştirile – fie ele şi negative ori cinice – sunt oricum mai benefice activismului politic decât absenţa lor. S-a constatat deja faptul că publicul care urmăreşte ştirile TV şi le citeşte pe cele din ziare ori de pe bloguri este mai informat cu privire la sfera politicului, are încredere mai mare în politică şi, ca atare, participă într-o mai mare măsură la viaţa politică decât restul cetăţenilor.

O dată cu evoluţia noilor mijloace mass-media– de la ziar la radio, apoi la televiziune şi, în cele din urmă, la Internet – s-au modificat şi tacticile; capacitatea de a crea mesaje pentru un public ţintă variat a trecut de la stadiul de meşteşug la cel de artă, iar impactul campaniilor negative a crescut. Metodele convenţionale prin care candidaţii difuzau mesajele negative au evoluat către statutul de qvasi-ştiinţă. Astfel, prima fază a fost familiarizarea alegătorilor cu utilizarea Internetului şi migrarea unor audienţe dinspre mainstream media spre new media. Aceasta tinde să detroneze televiziunea din poziţia de „regină” în favoarea unui echilibru instabil: televiziune versus spaţiu virtual de comunicare. A doua tendinţă este dezinteresul în implicarea şi creditarea electoratului moldovenesc pentru fenomenul politic, conducând la scepticism şi absenteism politic. Aceste două curente au obligat strategii de campanii să conceapă tehnici extrem de bine orientate. De exemplu, în spaţiul virtual nu s-au investit foarte multe resurse în crearea şi menţinerea site-urilor partidelor politice, ci mai degrabă în blogurile candidaţilor, publicul ţintă al acestora fiind format din bloggeri (public competent şi încă activ politic). Pentru mediul rural însă, s-a optat pentru comunicarea face to face cu alegătorii.

De la o epocă la alta, de la un eveniment major la altul, de la o campanie electorală la alta, tehnicile şi mediile de comunicare politică evoluează.

Avem putere de conducere, avem opoziţie nefuncţională, dar nu avem cultură. Consider că limbajul opoziţional sau de rezistenţă şi dominare este extrem de confuz atât timp cât se substituie activităţii politice, radicale sau de altă natură. Cultura, desigur, este pătrunsă de politic. Astfel, generează plăcere. Dar ar fi o neglijenţă cumplită să tragem concluzia cultură = politică. Cultura poate fi luată drept politică numai printr-o eroare, numai în societăţile fără posibilitatea unei politici adevărate. În aceste sens, preocuparea pentru culturile populare este o măsură a falimentului politicilor democratice, a declinului audienţe şi a unei situaţii politice defavorabile. Ea reprezintă o formă curioasă de reconceliere. Este de asemenea un mijloc de acomodare a dorinţelor radicaliste ale structurilor vieţii academice. Pentru cei care se aşteptau la schimbări dramatice politice şi culturale din direcţia valorilor anilor ’90, aceasta e numai o oblohire a rănilor, şi nimic mai mult.

Dar mă tem că problemele aparţin atât cererei, cât şi ofertei. Există o lipsă de cultură comună. De câte ori discută studenţii din primii ani o nuvelă citită în afara orelor de curs? Sau un articol de ziar? Cititul din plăcere pare o opţiune stranie, echivalentă cu construirea unei căi ferate din carton. Studenţii de colegiu par ignoranţi faţă de literatură, de tradiţiile filosofice şi artistice; ei nu citesc ziare. Studenţii slab educaţi ajung profesori prost pregătiţi. Lipsa scriitorilor accesibili şi a cititorilor interesaţi este agravată de miile de ore petrecute în copilărie în faţa televizorului, şi mai nou, în faţa calculatorului.

Gândirea critică la nivel social nu poate fi lăsată să danseze sub supravegherea puterii. Nici nu poate fi lăsată să sărbătorească puterile culturale celor subordonaţi, care se distrează permanent. Voyeuriştii nu au reuşit decât să surprindă semnele rezistenţei din cultura populară; problema este, de fapt, schimbarea lumii. Gândirea criticilor sociali are nevoie de un public care să nu depindă de mărinimia puterii, fie ea prezentă, fia anticipativă. Este nevoie – sau trebuie creat un domeniu democratic, în care ideile se întâlnesc. Domeniul acesta este publicul său, raţiunea sa de a exista. Critica poate controla Puterea şi să o ţină la distanţă; ea instigă, provoacă, dar şi creează; ea este impertinentă faţă de ea însăşi, dar şi faţă de Putere. Oricine ar fi la putere, critica trebuie să fie lipsită de respect. Declinul criticii sociale şi autoizolarea teoriei fac parte, aşadar, dintr-o criză mai amplă şi sunt inseparabile de declinul publicului în ansamblul său.

O recomandare din partea mea ar fi monitorizarea rezultatelor comunicării politice. Comunicarea politică este un proces continuu în care rezultatele obţinute într-o anumită etapă sunt folosite ca fundament de acţiune comunicativă într-o etapă ulterioară. Atât reuşitele, cât şi eşecurile sunt pline de învăţăminte şi, din acest motiv, ele trebuie sistematizate într-o bază de date. Informaţiile din baza de date permite prevenirea unui minimum de coerenţă în activitatea politică. Agentul politic poate şti, de pildă, care au fost reacţiile electoratului la promisiunile făcute în campanie electorală precedentă sau care au fost reacţiile aceluiaşi electorat la nerespectarea acestor angajamente în cursul mandatului de guvernare.

Merită de accentuat faptul că nimic nu este mai dăunător pentru un personaj politic decât repetarea (fie şi parţială) a unei campanii precedente, întrucât ar da de înţeles electoratului că este incapabil să se adapteze la noul context politic (noi condiţii economico-sociale, noi contracandidaţi, noi provocări în politica externă etc.).

În sfârşit, monitorizarea rezultatelor comunicării politice trebuie făcută nu doar din perspectiva îmbunătăţirii propriei performanţe electorale, ci şi din perspectiva promovării interesului general. În viaţa politică a popoarelor apar adesea „momente de rătăcire“, de predare necondiţionată a puterii în mâna unui grup iscusit în utilizarea manevre propagandistice. Consemnarea acestor erori şi reamintirea lor în momentele de criză politică pot preveni repetarea istoriei.

Epoca actuală ar fi, poate, mai curând epoca spaţiului, a spaţiului public şi a comunicării publice, în general. Suntem în epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui şi departelui, a alăturatului, a dispersatului. Ne aflăm într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puţin, cred, ca o mare viaţă care s-ar dezvolta în timp, cât ca o reţea ce leagă puncte şi îşi urzeşte „labirintul”.

Majoritatea conflictelor şi dificultăţilor de comunicare sunt generate, de cele mai dese ori de diferenţele prea mari între realitatea percepută şi realitatea în sine. Percepţia umană este subiectivă, selectivă şi mai poartă şi amprenta personală a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurător o enormã mulţime de stimuli de tot felul abundă şi încearcă clipă de clipă să străbată toate simţurile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizează, sistematizează, structurează, ajustează sau completează informaţiile obţinute pentru a le da un înţeles.

Oricare ar fi formele, contextul şi nivelurile comunicãrii umane, percepţia rãmâne problema centrală, rămâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj. Percepţia reprezintă procesul de conştientizare a stimulilor interni şi externi care provoacă simţurile şi care totodată priveşte fenomenele senzoriale şi mentale prin care ia naştere imaginea primară, unitară a obiectelor şi fenomenelor care acţionează asupra organelor de simţ.

Mesajul recepţionat diferă, adesea semnificativ, de cel expediat. De aceea în analiza oricărui mesaj sau când dorim să aflăm cu exactitate ceva trebuie să pătrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora. Totodată trebuie să ţinem seama de statutul istoric, de regimul politic, de opinia publică şi de fenomenele care apar în orice societate. Din acest motiv oamenii politici trebuie să aibă grijă ca mesajele lor să fie agreabile, să le dea fond, să facă în aşa fel încât acestea să reflecte întocmai realităţile, problemele concrete şi să propună soluţii efective. Astfel încât campaniile politice să ducă la un schimb, la o comunicare, care să nu mai curgă în sens unic. Etimologic, comunicare înseamnă punere în comun; comunicare politică ar trebui sã însemne împărţirea rãspunderilor politice.

Atât statutul istoric cât şi regimul politic, opinia publicã şi fenomenele sociale pot determina construirea mesajului ca şi modul de comunicare. Deci trebuie mai întâi sã se facă diferenţa clară între comunicare, publicitate, propagandă, manipulare. Totodată trebuie să se aibă în vedere şi credibilitatea sursei care emite sau transmite un mesaj. Nu trebuie să se uite faptul că orice grupare politică, că orice om politic doreşte să-şi facă cunoscut programul, să câştige simpatia, înţelegerea electoratului şi indirect votul, că grupările, partidele sunt alcătuite din oameni, iar oamenii…sunt oameni, nu zeităţi.

A greşi este uman, dar a nu-ţi recunoaşte greşeala…şi mai ales greşelile de comunicare, este o dovadă de rea voinţă politică. Iar proverbul: „Scopul scuză mijloacele” nu trebuie să devină crezul unui partid politic sau al unei personalităţi politice, indiferent cât de bun comunicator este acesta sau de câtă notorietatea se bucură la un moment dat.

BIBLIOGRAFIE

Publicaţii în limba română:

Beciu C. Politica discursivă. Psihologie aplicată. Iaşi: Polirom, 2000.
Bochenski J.M. Ce este autoritatea? Bucureşti: Humanitas, 1992.
Bourdieu P. Despre televiziune, traducere de Ghiu B. Bucureşti: Art, 2007.
Brăduţ U.A. Cartea Feţelor. Revoluţia facebook în spaţiul social. Bucureşti: Humanitas, 2011.
Coman C. Relaţii publice: tehnici de comunicare cu presa. Bucureşti: ALL, 1999.
Cuilenburg J.J. Scholten O. Hoomen G. W. Ştiinţa comunicării. Bucureşti: Humanitas, 1998.
Fârte G.I. Teoria comunicării, Iaşi: Universitatea „Al.I. Cuza“, 2003.
Ferréol G. Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi: Polirom, 2001.
Guţu D. Teodorescu B. Marketingul politic în România – 1990 – 2005. Bucureşti: Institutul Pro, 2005.
Kotarbiński T. Tratat despre lucrul bine făcut. Bucureşti: Politică, 1976.
Pierre B. Despre televiziune, traducere de Bogdan Ghiu. Bucureşti: Art, 2007.
Pripp C. Marketingul politic. Bucureşti: Nemira, 2002.
Roşca V. Mediatizarea discursului electoral. Iaşi: Institutul European, 2007.
Roşca V. Mediatizarea discursului electoral. Iaşi: Institutul European, 2007.
Sartori G. Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgîndirea, traducere de Mihai Elin. Bucureşti: Humanitas, 2005.
Sălăvăstru C. Discursul puterii. Iaşi: Institutul European, 1999.
Stoiciu A. Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni. Humanitas-Libra, 2000.
Teodorescu B. Marketing politic şi electoral. Bucureşti: SNSPA, 2001.
Thoveron G. Comunicarea politica azi. Oradea: Antet, 1996.
Tudor Sorin T. Politica marketingului politic. Bucureşti: Tritonic, 2008.

Publicaţii în limba engleză:

Adler R.B. Towne N. Looking Out / Looking In. Interpersonal Communication, 4th ed., Holt, Rinehart and Winston, 1984;
Boogers M. Voerman G. Surfing citizens and floating voters: Results of an online survey of visitors to political web sites during the Dutch 2002 General Elections. Journal of Information Polity 8, 2003.
Care N.S. Landesman C. Readings in the Theory of Action. Bloomington: Indiana University Press, 1968.
Cohen A.R. Fink S.L. Gadon H. Willits R.D. Effective Behavior in Organizations. Learning from the Interplay of Cases, Concepts, and Student Experiences. Homewood: Richard D. Irvin, Inc., 1976.
Conrad L.J. Mitch M. Eule S.M. Guerilla Marketing on the Internet: The Definitive Guide from the Father of Guerilla Marketing. Entrepreneur Press; 1 edition, 2008.
Conrad L.J. Shane G. Guerrilla Social Media Marketing: 100+ Weapons to Grow Your Online Influence, Attract Customers, and Drive Profits. Entrepreneur Press; 1 edition, 2010.
Dance F.E. The ‘Concept’ of Communication. 1970.
David M. Going Dirty: The Art of Negative Campaigning. Lanham: Rowman and Littlefield, 2006.
Davies R. The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System. Oxford University Press, 1999.
Evans D.R. Hearn M.T. Uhlemann M.R. Ivey A.E. Essential Interviewing. A Programmed Approach to Effective Communication. Monterey: Brooks / Cole Publishing Company, 1979.
Fishkin J.S. The Voice of the People. Public Opinion and Democracy. New Haven and London: Yale University Press, 1995.
Gamble M.W. Gamble T.K. Introducing Mass Communication. New York: McGraw-Hill Book Company, 1986.
Grice H.P. Logic and Conversation, Syntax and Semantics, volume 3: Speech Acts. New York: Academic Press, 1975.
Holtmann E. Politik-Lexikon. München: R. Oldenbourg Verlag, 1994.
Kavanagh D. Efection Campaigning. The new Marketing of Politics. Blackwell: Oxford UK & Cambridge USA, 1995.
Larry L. Barker, Communication, 4th ed., New Jersey: Prentice Hall, 1987.
Littlejohn S.W. Theories of Human Communication, 3rd edition. Belmont: Wadsworth Publishing Company, 1989.
Ludlow R. Panton F. The Essence of Effective Communication. New York: Prentice Hall, 1992.
Mark D. Going Dirty: The Art of Negative Campaigning. Lanham: Rowman and Littlefield, 2006.
Mény Y. Knapp A. Government and Politics in Western Europe, 3rd ed. Oxford University Press, 1998.
Noelle-Neumann E. The Germans: Public Opinion Polls, 1967-1980. Westport CT: Greenwood, 1981.
Palser B. Online Advances. American Journalism Review, 2003.
Purvis H. Media, Politics, and Government. Orlando: Harcourt College Publishers, 2001.
Tedesco J.Changing the Channel: Use of the Internet for Communicating About Politics. Handbook of Political Communication Research. Florida: Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2004.
Villalba B. Moving Towards an Evolution în Political Mediation? French Political Parties and the New ICTs. London: Routledge, 2003.
Wilson F.L. European Politics Today. The Democratic Experience, 3rd ed. New Jersey: Prentice Hall, Upper Saddle River, 1999.

Publicaţii în limba franceză:

Bongrand M. Le marketing politicien: Grandeur et decadence des strategies de pouvoir. Bouin Editeur, 2006.
Champagne P. La vision mediatique. Paris: Le Seuil, 1993.
Dominique W. Informer n’est pas communiquer. Paris: CNRS Éditions, 2009.
Galia Y. L’usage des viéoblogs dans l’élection présidentielle de 2007. Vers une image plurigérée des candidats. Mots. Les langages du politique, nr.89, 2009.
Maarek P.J. Communication & marketing de l’homme politique. Paris: Litec, 2007.
Michel B. Marketing politique. Paris: Presses Universitaires de France, 1993.
Olivier D.L. Internet, Métamédia”, Revue internationale et stratégique. nr. 56, 2004.
Reboul O. Langage et idéologie. Paris: P.U.F., 1980.
Reboul O. Le langage de l’education. Analyse du discours pédagogique. Paris: P.U.F., 1984.
Wolton D. Les médias, maillon faible de la communication politique. Paris: NRS Éditions, 1989.

Publicaţii electronice:

Publicaţii periodice:

Ziarul Public Municipal „Capitala”

ANEXE

Anexa 1.

Simbolurile folosite în prezent de principalele partide politice moldoveneşti

Anxa 2. Prezenţa parlamentarilor în spaţiul virtual

Anexa 3. Activitatea parlamentarilor prezenţi în spaţiul virtual, clasificaţi conform apartenenţei politice

Anexa 4. Apartenenţa politică a deputaţilor Parlamentului Republicii Moldova

[1] J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Hoomen, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 29

[2] Gabriel Thoveron, Comunicarea politica azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 17

[3] Franck E. X. Dance inventariază nu mai puţin de 15 definiţii, dispuse între accepţiunea foarte largă de „transfer“ şi accepţiunea mult prea restrânsă (şi imprecisă) de „schimb verbal de gânduri sau idei“.Franck E. X. Dance, The ‘Concept’ of Communication, în: „Journal of Communication“, 20, 1970, pp. 201-210; apud Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication, 3^rd edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1989, p. 5.

[4] Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).

[5] Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.

[6] Problema definiţiei semnului, precum şi chestiunea relaţiei semn-semnificaţie sunt tratate in extenso în: Gheorghe-Ilie Fârte, Teoria comunicării, în: Filosofie şi Ştiinţe politice, Anul III, Semestrul I, Învăţământ la Distanţă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2003, pp. 101-197.

[7] Printre altele, nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincţiei politics-policy, care s-a impus în literatura politologică anglo-saxonă.

[8] Cf. Everhard Holtmann (ed.), Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.

[9] J.M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 57-69; 82-92.

[10] Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999.

[11] Andrei Stoiciu, Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni, Humanitas-Libra, 2000, p. 14.

[12] Bogdan Teodorescu (ed.), Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 19.

[13] Cristina Pripp, Marketingul politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 13-14.

[14] Philippe J. Maarek, Communication et marketing de l’homme politique, deuxième édition, Litec, Paris, 2001.

[15] Franck L. Wilson, European Politics Today. The Democratic Experience, 3^rd ed., Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, 1999, p. 47.

[16] http://www.e-democracy.md/parties/

[17] Yves Mény şi Andrew Knapp, Government and Politics in Western Europe, 3^rd ed., Oxford University Press, 1998, pp. 115-119. Alte clasificări pertinente ale funcţiilor îndeplinite de partidele politice sunt de găsit în: Mioara Nedelcu, Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de presiune, Tipo Moldova, Iaşi, 2002, pp. 7-26.

[18] O excelentă prezentare a instituţiilor europene se găseşte în Gilles Ferréol (ed.), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

[19] Michael W. Gamble şi Teri Kwal Gamble, Introducing Mass Communication, McGraw-Hill Book Company, New York, 1986, pp. 10-11.

[20] Hoyt Purvis, Media, Politics, and Government, Harcourt College Publishers, Orlando, 2001, p. 6.

[21] William V. Haney, Communication and Interpersonal Relations. Text and Cases, 4th ed., Richard D. Irwin, Inc., Illinois, 1979, pp. 63-64.

[22] Allan R. Cohen, Stephen L. Fink, Herman Gadon şi Robin D. Willits, Effective Behavior in Organizations. Learning from the Interplay of Cases, Concepts, and Student Experiences, Richard D. Irvin, Inc., Homewood, 1976, p. 126.

[23] Ron Ludlow şi Fergus Panton, The Essence of Effective Communication, Prentice Hall, New York, 1992, p. 7.

[24] Referiri la aceste clase de indici se găsesc în: Ronald B. Adler şi Neil Towne, Looking Out / Looking In. Interpersonal Communication, 4^th ed., Holt, Rinehart and Winston, 1984; Larry L. Barker, Communication, 4^th ed., Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1987.

[25] Olivier Reboul, Langage et idéologie, P.U.F., Paris, 1980, 22-25.

[26] Cf. Olivier Reboul, Le langage de l’education. Analyse du discours pédagogique, P.U.F., Paris, 1984, pp. 82-88.

[27] Se constată la nivelul partidelor creştin-democrate europene tendinţa de a adopta denumirea de „partid popular“, mai adecvată unui spaţiu politic secularizat. În paranteză fie spus, mulţi europeni acceptă fără probleme ideea existenţei unui partid creştin-democrat, dar nu şi aceea a unui partid islamist-democrat. Un partid care s-ar recunoaşte public – prin titulatură – ca fiind islamist-democrat, ar fi privit, foarte probabil, de majoritatea europenilor ca un partid fundamentalist.

[28] http://www.e-democracy.md/parties/pdm/

[29] Elisabeth Noelle-Neumann (ed.), The Germans: Public Opinion Polls, 1967-1980, Westport, CT: Greenwood, 1981, pp. 40-42; apud [14: 216].

[30] Dacă se ţine cont de prerogativele lărgite ale parlamentului şi de reticenţa manifestată în utilizarea referendumului ca mijloc de determinare a voinţei alegătorilor, se poate spune că Regatul Unit ilustrează cel mai bine modelul democraţiei reprezentative.

[31] Puţinele fapte la care se face referire sunt zugrăvite în alb şi negru, trecându-se cu vederea toate nuanţele. Fireşte, faptele pozitive sunt asumate ca realizări ale partidului care a organizat mitingul, iar faptele negative sunt trecute în seama adversarilor politici.

[32] The Voice of the People. Public Opinion and Democracy, Yale University Press, New Haven and London, 1995, p. 42.

[33] Cristina Coman, Relaţii publice: tehnici de comunicare cu presa, Editura ALL, Bucureşti, 1999, p. 85.

[34] O prezentare detaliată a tehnicii interviului se găseşte în lucrarea: David R. Evans, Margaret T. Hearn, Max R. Uhlemann & Allen E. Ivey, Essential Interviewing. A Programmed Approach to Effective Communication, Brooks / Cole Publishing Company, Monterey, 1979.

[35] H.P. Grice, Logic and Conversation, în: Peter Cole şi Jerry L. Morgan (eds.), Syntax and Semantics, volume 3: Speech Acts, Academic Press, New York, 1975, pp. 45-47.

[36] Oricât de riguroase ar fi argumentele puse în joc, nici un candidat nu va recunoaşte deschis că ceilalţi contracandidaţi au dreptate.

[37] Marshall McLuhan, Understanding Media: The Extension of Man (New York: Mentor, 1964).

[38] Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgîndirea, traducere de Mihai Elin (Bucureşti: Humanitas, 2005).

[39] Richard Davies, The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System (Oxford: Oxford University Press, 1999), 27.

[40] Richard Davies, The Web, 27.

[41] John Tedesco, „Changing the Channel: Use of the Internet for Communicating About Politics”, în Lynda Lee Kaid (coord.), Handbook of Political Communication Research (Florida: Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2004), 508.

[42] Richard Davies, The Web, 18

[43] Philippe J. Maarek, Communication & marketing de l’homme politique, (Litec, Paris, 2007), 269.

[44] Dominique Wolton, „Les médias, maillon faible de la communication politique”, în HERMES, nr. 4, Le nouvel espace publique,(CNRS Éditions, Paris, 1989), 165: «veriga slabă a comunicării politice».

[45] Anexa 2

[46] Anexa 2

[47] Dorina Guţu, Războiul din Irak şi războiul de acasă. O campanie prezidenţială americană (Bucureşti: Editura Comunicare.ro,2006).

[48] Anexa 3

[49] Anexa 2

[50] http://unimedia.md/?mod=news&id=43786

[51] Marcel Boogers, Gerrit Voerman, „Surfing citizens and floating voters: Results of an online survey of visitors to political web sites during the Dutch 2002 General Elections”, Journal of Information Polity 8, (2003), 18.

[52] Marcel Boogers, Gerrit Voerman, „Surfing citizens and floating voters: Results of an online survey of visitors to political web sites during the Dutch 2002 General Elections”, Journal of Information Polity 8, (2003), 18.

[53] Villalba, B., „MovingTowards an Evolution în Political Mediation? French Political Parties and the New ICTs”, apudR. Gibson, P. Nixon and S. Ward (eds) Political Parties and the Internet: Net Gain? (London: Routledge, 2003).

[54] Denis Kavanagh, Efection Campaigning. The new Marketing of Politics, (Blackwell, Oxford UK&Cambridge USA, 1995), 176.

[55] Michel Bongrand, Marketing politique, (Paris: Presses Universitaires de France, 1993), 5.

[56] Viorica Roşca, Mediatizarea discursului electoral, (Iaşi: Ed. Institutul European, 2007), 17.

[57] http://dexonline.ro/definitie/violenta, 1. Însuşirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare, intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte; vehemenţă, furie. 3. Faptul de a întrebuinţa forţa brutală; constrângere, violentare; siluire; încălcare a ordinii legale

[58] Pierre Bourdieu, Despre televiziune, traducere de Bogdan Ghiu, (Bucureşti: Ed. Art, 2007), 90.

[59] Patrick Champagne, La vision mediatique, (Paris: Ed. Le Seuil, 1993), 64.

[60] http://www.youtube.com/watch?v=GUu_JfSmPrI&feature=related

[61] http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/video-discutii-in-holul-parlamentului-ghimpu-il-face-prost-pe.html

[62] http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/marian-lupu-acuzat-ca-a-injurat-in-plenul-parlamentului-video.html

[63] David Mark. Going Dirty: The Art of Negative Campaigning, (Lanham: MD: Rowman and Littlefield, 2006), „acţiunea întreprinsă de un candidat cu scopul de a câştiga o campanie electorală mai curând atacându-şi adversarul, decât evidenţiind propriile sale calităţi sau politici pozitive”.

[64] Barb Palser, „Online Advances”, American Journalism Review, (mai 2003), „fiecare media cu propriul său război. Radioul a devenit cunoscut în al doilea război mondial. Războiul din Vietnam a fost primul război american transmis la televizor. Războiul din Gold, 1991, a marcat creşterea/importanţa informaţiei transmisă prin cablu. Iar războiul din Irak a subliniat rolul Internetului”.

[65] Dorina Guţu, Bogdan Teodorescu, «Marketingul electoral» în Teodorescu B., Guţu, D., Enache, R., Cea mai buna dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990 – 2005, (Bucureşti: Editura Institutul Pro, 2005), 142.

[66] Guţu, Marketing, 142.

comunicarea în sfera politică

Friday, June 29, 2012

Comunicarea in Sfera Politica

INTRODUCERE