Importanţa mass-media în comunicarea politică

Importanţa mass-media în comunicarea politică

Trecerea de la democraţia restransă, ateniană, la democraţiile societăţilor industriale nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul etimologic cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de punte de legătură între politicieni şi votanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei modern, democraţia presupune existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care, să asigure cu succes informarea corectă şi nepărtinitoare a votantului cu privire la actorii de pe scena politică. Este evident că dacă acest mijloc de legătură este obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic vor fi mai mari şi analog, probabilitatea atingerii unui inalt nivel de democratizare al societăţii respective va fi mai mică. Presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin înlesnirea dezbaterilor privitoare la buna funcţionare a guvernării.

Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi coordonează mişcările actorilor pe scena politică. În literatura de specialitate întalnim patru tipuri de comunicare subsumate intereselor instituţional-politice:

ü      comunicare prezidenţială,

ü      comuniare guvernamentală,

ü      comunicare a puterilor locale,

ü      comunicare de campanie electorală.

În sens clasic, teoria democraţiei reclamă printre altele şi existenţa unor surse alternative de informare, precum şi libertatea de expresie. În acest context, mass-media au rolul de a difuza informaţii despre probleme publice şi politice, de a informa la timp şi corect cetăţenii, care, avand libertatea de expresie şi acces la sursele media, pot influenţa procesul decizional la nivelul societăţii, adică agenda actorilor politici. Modul de funcţionare a mass-media în societăţile democratice poate fi descris astfel:

·        supravegherea evenimentelor cotidiene, naţionale şi internaţionale, care pot influenţa existenţa cetăţenilor,

·        identificarea principalelor probleme social-politice,

·        crearea unui spaţiu de dezbatere la care să participe atat reprezentanţii puterii politice, fie direct, sau prin purtători de cuvant, cat şi cetăţenii.

Practicile mediatice extind spaţiul public şi, implicit, participarea socială la dezbaterea agendei publice,

·        transmiterea discursului politic,

·        analizarea politicilor publice cu scopul de a responsabiliza clasa politică ,

·        stimularea participării cetăţeneşti prin oferirea unei inţelegeri adecvate a proceselor politice,

·        autonomia editorială ca aspect principal al libertăţii presei,

·        respectul faţă de public.

Principala contribuţie a mass-media la procesul politic constă în stabilirea agendei publice. Ca cetăţeni, nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne bazăm de cele mai multe ori pe activitatea mass-media care urmăresc realitatea şi o analizează. Conform lui David Weaver, ştirile prezentate de mass-media au rolul crucial de a determina importanţa publică a subiectelor puse în discuţie. Obiectivul cheie al comunicării politice constă în organizarea agendei publice într-un mod care să favorizeze atingerea scopurilor unei organizaţii. Mass-media stabilesc agenda publică prin calitatea lor de furnizori de informaţii, aducând în prim planul atenţiei publice anumite probleme şi trecând cu vederea altele (scandalurile sexuale ale politicienilor nu sunt pe agenda publică oficială, dar mass media aduc în prim plan astfel de informaţii).

Conceptul modern de „ştiri” s-a dezvoltat tocmai ca mijloc de a pune la dispoziţia cetăţenilor informaţiile cele mai importante din punct de vedere al activităţilor lor politice şi de a structura şi ghida dezbaterea publică.

Toţi comunicatorii politici încearcă să aibă acces la mass-media, fie prin mijloace legislative, fie prin înţelegerea adecvată a mijloacelor de funcţionare a mass-media, suficientă pentru transmiterea unui mesaj. Mijloacele de comunicare nu relatează într-o manieră neutră şi imparţială ceea ce se pertece în arena politică din jurul lor, avem de-a face cu o încărcătură importantă de judecăţi de valoare, subiectivism şi părtinire.

Putem distinge trei categorii de „realitate” politică:

1.      realitatea politică obiectivă, cuprinde evenimentele politice aşa cum au ele loc,

2.      realitatea subiectivă alcătuită din felul în care sunt percepute evenimentele politice de către actorii politici şi de către cetăţeni,

3.      realitatea construită reprezentând evenimentele aşa cum sunt ele relatate de mijloacele de comunicare, de mass-media.

Putem afirma că mass-media transmite şi interpretează evenimentele obiective din câmpul politic şi mijloceşte, facilitează, în sfera publică mai largă, formarea percepţiilor subiective cu privire la aceste evenimente. Între transmiterea unui mesaj politic şi recepţionarea lui de către public, mesajul trebuie să fie modificat în diverse feluri, cu bună ştiinţă sau ca o consecinţă a procesului producţiei mediatice, astfel că semnificaţia sa şi impactul asupra publicului pot suferi schimbări. Mijloacele mass-media transmit fluxul de informaţii în mod bidirecţionat, atat de la actorii politici catre cetăţeni, cat şi de la aceştia din urmă către sfera politică. Atunci cand fac publice rezultatele obţinute în urma unor sodaje de opinie, mass-media pot pretinde că reprezintă „opinia publică”, complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală.

În 1962, Daniel Boorstin a folosit conceptul de „pseudoeveniment” ca reacţie faţă de tendinţa mediilor informative şi jurnalistice, de a relata „evenimente” neautentice, „nereale”. Pentru mass-media, o sursă importantă de pseudoevenimente a constituito procesul politic – interviurile cu lideri ai guvernelor, scurgeri de informaţii şi conferinţe de presă - furnizând materiale ce pot fi relatate şi care sunt preluate de ziare şi emisiunii tv. Potrivit lui Boorstin, sec. XX a asistat la dezvoltarea unei relaţii de interdependenţă şi avantaj reciproc între politician şi profesionistul mass-media, astfel încat unul se străduieşte să satisfacă pofta de ştiri a celuilalt în timp ce sunt exploatate la maximum ocazile favorabile de expunere publică.

Pentru a evalua efectele comunicării politice asupra atitudinilor şi comportamentului, se folosesc de regulă trei modalităţi:

1)      chestionarea indivizilor cu ajutorul sondajelor de opinie cu privire la modul în care au reacţionat la anumite mesaje,

2)      observarea comportamentului de vot şi punerea lui în relaţie cu strategiile de comunicare adoptate de contracandidaţi în timpul campaniei electorale,

3)      efectuarea de experimente menite să izoleze efectele unor elemente particulare ale procesului de comunicare.

Actorii politici şi mass-media au ajuns să depindă unii de alţii, politica nu mai este numai o artă a persuasiunii, ci şi una a spectacolului, în care factori ca stil, prezentare, maketingul politic, au o importanţă egală cu conţinutul şi fondul acestora. Temele comunicării politice sunt tratate ca teme reprezentative pentru interesul public. În mod similar se prezintă şi argumentele comunicării politice intemeiate pe reprezentări, simboluri, valori şi practici. Acestea alcătuiesc „gandirea convenţională” sau spaţiul „normalităţii” colective existente la un moment dat.

Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii politici negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Mediatizarea este o condiţie intrisecă oricărui act de comunicare politică, mass-media are un rol decisiv în procesul comunicării politice, fiind principala resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit, pentru dezbaterea publică a acesteia.

Mass-media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediul mass-media şi al modurilor în care informaţia politică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor care concură la producerea comunicării politice. Mass-media se comportă asemenea unor actori politici, putând ataca sau, dimpotrivă, consolida imaginea politicienilor. Conceperea, derularea şi deznodămantul unei acţiuni politice depind din ce în ce mai mult de mediatizarea televizată.

Comunicare politică a ajuns dependentă de o intreagă industrie a „imaginii”, fiecare gest al omului politic fiind calculat şi proiectat datorită intervenţiei consultanţilor politici. Specializarea comunicării politice prezintă avantaje notabile pentru diferite „pieţe” cum sunt cea a publicităţii, a consultanţei şi expertizei, a show-business-ului.