Comunicare
fără participare şi democraţie fără popor
The crisis of democracy and of democracies have
multiple causes and contexts. The informational and communicational explosions
contributed at the deterioration of democracy, as they speed up the breakdown
of Soviet communist totalitarian regimes. But their effects in consolidated
democracies and fragile, unconsolidated democracies are quite different and
uneven. The trust of citizens in democracy and institutions declined severely,
while media and the new communication channels associated with the Internet
contributed at the erosion of democracy. The author calls this political regime
post-democracy.
Una dintre realităţile incomode ale lumii
contemporane este criza democraţiei. Criza democraţiei şi criza democraţiilor.
Indiferent de vechimea sau gradul lor de consolidare, democraţiile sunt în
criză. Înainte de criza financiară şi economică mondială şi independent de ea,
precum şi după consumarea acesteia, democraţia a fost, este şi va rămâne într-o
criză profundă. Nimeni nu ştie cât va dura, dar se poate observa cât de diferit
răspund sistemele politice la noile provocări. Modul în care democraţiile lumii
răspund la criză diferă substanţial. Anumite democraţii vor ieşi întărite din
criză. Altele vor termina cu totul aventura lor democratică. Pentru cei mai
mulţi dintre noi, marea întrebare este unde se va situa Moldova la sfîrşitul
crizei democratice. Dar o mare parte din răspuns îl cunoaştem deja, pentru că zilnic ne este pus la dispoziţie
prin mijloacele moderne de comunicare în masă.
Criza democraţiilor este observabilă şi măsurabilă, parţial explicabilă, parţial inexplicabilă. Teoria democraţiei trece în momentul de faţă printr-o profundă prefacere a paradigmelor. Vechile explicaţii nu mai sînt suficiente. Încrederea cetăţenilor din lumea întreagă şi de la noi în democraţie şi în instituţiile democratice este în scădere. Participarea universală şi egalitatea politică a cetăţenilor par astăzi principii democratice irealizabile. În mod absolut paradoxal, unii dintre factorii care au grăbit procesul degradării democraţiilor au fost explozia informaţională şi explozia comunicaţională. Paradoxal, pentru că democraţia a fost şi părea a fi în continuare sprijinită de lărgirea cunoaşterii, de răspîndirea ei prin comunicare, atât prin canalele sale mediatice, cât şi prin noile canale alternative asociate Internetului. Ţinea de „common knowledge” faptul că explozia informaţională, diversificarea şi multiplicarea mijloacele moderne de comunicare în masă ar fi contribuit la căderea regimurilor totalitare comuniste. Mulţi uită de amendamentul că s-au prăbuşit doar regimurile comuniste de tip sovietic.
Una dintre explicaţii se leagă de natura exploziei comunicaţionale, care acţionează ca un factor de multiplicare a unor cauze, variabile, influenţe, indiferent de natura pozitivă sau negativă, benefică sau malefică a acestora. Totul este adus „la suprafaţă”, pentru că fluxul informaţional şi comunicaţional nu mai poate fi controlat. În regimurile democratice consolidate, media şi noile mijloace de comunicare întăresc cu precădere aspectele pozitive ale democraţiei, chiar dacă nimic nu interzice în principiu exercitarea influenţei negative a presei de scandal (yellow journalism) ori site-urile rasiste, xenofobe, antisemite, antiamericane, antieuropene, antidemocratice, antiliberale, anticapitaliste, antiglobaliste, care promovează hate-speech, precum şi alte fenomene anomice. În democraţiile fragile, neconsolidate, se constată că diversificarea, sofisticarea mijloacelor de comunicare în masă, precum şi proliferarea canalelor alternative de comunicare asociate Internetului au efecte preponderent subversiv-perverse asupra democraţiilor, în vreme ce influenţa lor pozitivă a ajuns să fie o excepţie. În textul care urmează mă voi limita la spaţiul politic autohton. În loc să contribuie exclusiv la consolidarea democraţiei, cum ne-am închipuit la început, media şi canalele/facilităţile asociate Internetului au funcţionat/ funcţionează şi ca factori de multiplicare a clişeelor, automatismelor, stereotipurilor şi maladiilor spirituale care au adus starea morală şi intelectuală a naţiunii în stadiul de precaritate, turpitudine, cinism, relativism şi degradare observabil cotidian. Trăim în postdemocraţie.
Anacronismul este evident, pentru că trăim în postdemocraţie fără a fi apucat să trăim în democraţie. De aceea, este mai prudent să nu mai folosim expresii a căror acoperire factuală este îndoielnică: nu putem vorbi de o scădere a participării politice, nici de o scădere a participării civice, din moment ce nu a existat o creştere a lor. Analizele lui Robert Putnam din ultimul deceniu cu privire la scăderea participării civice şi a participării politice din SUA au pentru noi relevanţă minimală, simbolică, doar în măsura în care vrem să înţelegem o lume din care noi nu facem parte. Rămâne însă un fapt, observabil, măsurabil şi la noi, scăderea participării electorale a cetăţenilor, una dintre puţinele forme de participare politică.
Niciodată în perioada postcomunistă nu s-a putut vorbi în Republica Moldova despre presă ca despre „a patra putere în stat”, precum în spaţiul anglo-saxon. Şi asta nu pentru că destui oameni de presă nu şi-ar fi dorit-o şi nu ar fi încercat, ci pentru motivul foarte simplu (şi uşor de explicat logic) că nu a existat separarea puterilor în stat. Înainte să existe o „a patra putere” trebuie să existe „cele trei puteri”, care să fie separate, iar raporturile lor să intre în categoria checks and balances. Simplificând, dar nu excesiv, din 1989 încoace a fost criticată, cam fără folos, lipsa de independenţă a puterii juridice (mereu semnalată de Comisia Europeană şi de Parlamentul European, de U.S. State Department, de numeroase „international non-governmental organizations”), excesiva subordonare a puterii legislative faţă de puterea executivă, precum şi a puterii executive faţă de partidul ori coaliţia de partide aflate la putere. Presa a atacat şi criticat constant această realitate. Şi-a făcut însă datoria numai pe jumătate, pentru că nu a acţionat în sens constructiv, nici pentru sprijinirea celor trei puteri în stat, în procesul lor de consolidare şi separare (iar similaritatea cu partidele politice trebuie semnalată), nici pentru consolidarea altor instituţii ale democraţiei, nu şi-a exercitat funcţiile pentru care în altă parte este numită „a patra putere în stat”. Constant, presa „le-a dat în cap” politicienilor, indiferent unde se aflau în arhitectura instituţională democratică, contribuind dacă nu la crearea, cel puţin la înrădăcinarea puternică în mentalul colectiv a clişeului „politicianul vinovat pentru toate”, mecanism clasic de găsire a „ţapului ispăşitor”. Apariţia la noi cu mare întîrziere şi prin mimetism cultural, tehnologic, a canalelor asociate Internetului, inclusiv a blogurilor, nu a schimbat mare lucru din atitudinea predominantă în cadrul mijloacelor de comunicare în masă. Cu toate că mulţi salută proliferarea site-urilor politice, a blogurilor politice, intensificarea comunicării politice, specialiştii în comunicare ezită în a recunoaşte adevărul lipsei de impact pozitiv a comunicării politice, a mijloacelor de comunicare în masă, a canalelor alternative asupra participării civice, politice şi electorale. Scăderea participării la vot este concomitentă cu creşterea spectaculoasă, diversificarea formelor convenţionale şi nonconvenţionale de comunicare politică. Este o corelaţie inversă şi în ciuda faptului că matematic nu este o relaţie invers proporţională strictă, dacă ar vrea cineva să-i ironizeze pe comunicatori ar putea să speculeze afirmînd că tocmai intensificarea activităţii lor a produs scăderea participării electorale şi dezinteresul pentru participarea politică. În realitate, scăderea prezenţei la vot, cotele modeste de participare politică şi civică au cauze multiple. Au şi alte cauze, ca să fim riguroşi.
Teoria democraţiei este un demers simultan descriptiv şi prescriptiv. Ea porneşte de la studierea zecilor de state care au trecut/căzut testul democratizării, pentru a observa similitudinile, diferenţele, factorii, cauzele, variabilele implicate. În acelaşi timp însă, teoria democraţiei funcţionează şi ca un set de recomandări, standarde, valori, reguli, principii, norme care trebuie puse în practică pentru a instaura, consolida, corecta democraţiile existente ori sistemele politice aflate în tranziţiei. Este mai uşor să operezi cu teoria democraţiei când ai la dispoziţie întregul ei univers de discurs şi aplicabilitate decât să o restrângi la un singur caz particular. Mai ales dacă acel caz particular este Moldova, folosirea teoriei democraţiei atît în sens descriptiv, cît şi în sens prescriptiv este problematică.
Din punctul de vedere al teoriei democraţiei, prioritară este cercetarea şi explicarea cauzelor impactului pozitiv restrâns al comunicării, al mijloacelor de comunicare în masă, al presei, al mijloacelor nonconvenţionale de comunicare asupra participării electorale, politice şi civice a indivizilor şi colectivităţilor. Fenomenul democraţiei fără popor se asociază strîns cu fenomenul comunicării fără participare. Dacă treptat oligarhia se substituie democraţiei, tot aşa se poate observa cum comunicarea se substituie participării. Comunicarea devine scop în sine. Chiar dacă mijloacele de comunicare în masă ori cele de comunicare interpersonală şi intersubiectivă s-au diversificat şi cuprind tot mai mulţi oameni, ei nu mai sînt cetăţeni, ci telespectatori, radioascultători, internauţi, bloggeri, etc., ceea ce confirmă caracterul vizionar al tezei The medium is the message formulate de Marshall McLuhan în anii ‘60[1]. Prin urmare, nici nu mai contează participarea ori democraţia, care sunt „mesajele”, „conţinuturile,” ci doar mijlocul de comunicare în sine. Cetăţeanul real a fost înlocuit de cetăţeanul virtual, în cel mai bun caz. Pentru că în cel mai rău caz, votul ori participarea la o acţiune concretă au fost înlocuite de o opinie pe Internet. În loc să meargă la vot, mulţi preferă „să facă mişto” de candidaţii independenţi sau ai partidelor de tot felul şi de cei care merg la vot. În loc să participe la o demonstraţie de protest în faţa Guvernului Republicii Moldova, a partidului X sau Y aflat în coaliţia de guvernare, a Parlamentului, „cetăţeanul virtual” postează o opinie despre respectivele. Şansa ca acea opinie să conteze în viaţa politică reală este redusă. Dacă analizăm formele de participare civică, voluntară, dezinteresată, la organizaţiile societăţii civile care ar trebui să preia miile de probleme faţă de care statul, guvernele, primăriile, administraţiile, birocraţiile sunt impotente, situaţia ar fi de-a dreptul dezastruoasă.
Am citit multe texte, am văzut şi am ascultat multe proiecte cu privire la comunicarea politică, iar ceea ce m-a izbit a fost incapacitatea autorilor de a ieşi din adulaţia canalului respectiv de comunicare sau a mai multor canale, noi sau vechi. Este un fenomen de autoreflexivitate în care actul reflexiv este anulat. Mai pe înţelesul oamenilor, un fenomen de autocentrare asupra canalului de transmitere a informaţiei, imaginilor, sunetelor, fără a mai da importanţă conţinutului ori în cel mai bun caz prin luarea în considerare a unor „conţinuturi” minimale, neimportante. Ceea ce nu au aflat toţi aceşti autori şi comunicatori este că într-o democraţie cel mai important criteriu prin care judecăm comunicarea politică este modul în care aceasta face faţă exigenţelor transmiterii dimensiunilor descriptive şi prescriptive ale democraţiei, valorilor, principiilor, normelor, procedurilor democratice.
În categoria „comunicatorilor” intră şi subcategoriile consultanţi de imagine, specialişti în PR, brand-maker-ii, blogger-ii, pentru care comunicarea politică, iar în particular comunicarea electorală se reduce exclusiv la aspectele formale ale imaginilor, sunetelor, informaţiilor transmise. Nu mai contează nimic altceva decât imaginea, sunetul, forma, brandul, contextul imagistic, acustic, informaţional, mediatic, prezenţa cu orice preţ pe site ori pe blog (chiar dacă sau mai ales dacă nu ai nimic de comunicat şi nici expertiză cu privire la democraţie, politică, instituţii, cultură ş.a.m.d., ci doar simple impresii personale, irelevante), înregimentarea în reţele depersonalizate, cronofage, care creează dependenţa de apartenenţa la comunităţi artificiale (Facebook, Twitter ş.a.m.d.), atragerea cu orice preţ a atenţiei şi a reclamei, audienţa, tirajul. Se comunică cu o intensitate înmiită faţă de alte perioade istorice, chiar apropiate, dar conţinuturile, substanţa, esenţa, logica dezbaterii democratice şi a participării politice au dispărut. În cel mai bun caz ele apar cu funcţii decorative. Mijloacele de comunicare în masă, precum şi canalele alternative, nonconvenţionale, virtuale de comunicare (în masă, personalizate, de nişă), toate aceste au devenit scopuri în sine. Mai clar, mijlocul a devenit scop, mijloacele au devenit scopuri. Or, scopul şi scopurile erau, sunt şi vor rămîne democraţia, consolidarea democratică, participarea politică reală la viaţa politică reală, cultura civică, statul de drept, nu comunicarea în sine şi cu orice preţ, care mută totul în existenţa virtuală.
Nu este de mirare faptul că la această imensă evadare în comunicare şi virtual au aderat cu entuziasm indivizi, grupuri, comunităţi din spaţiile extrademocratice, cum ar fi lumea islamică ori regimul comunist chinez, captiv în dileme sau contradicţii ireconciliabile. Democraţia a fost pusă între paranteze. Ca să dau un exemplu de notorietate, teroriştii din grupul Al Qaeda sînt mari comunicatori. Şi Hitler era un comunicator excepţional. În epoca noastră de imbecilizare comunicaţională, dacă marii criminali precum Adolf Hitler, Iosif Visarionivici Stalin ori Ossama ben Laden ar avea blog, ar fi cele mai citite. Fiind însă mai inteligenţi decît cetăţenii virtuali, respectivii ar acţiona imediat pentru a determina dinamizarea participării la acţiunile lor politice radicale.
Epoca exploziilor (informaţională şi comunicaţională) face praf reperele politice şi democratice. Sînt mai multe explicaţii. Una dintre ele se leagă de caracterul oximoronic al democraţiilor liberale: valorile fundamentale ale democraţiei şi liberalismului sînt contradictorii. Egalitatea şi libertatea intră în contradicţie, mai ales cînd una dintre ele sau ambele sînt exagerate. Libertatea este în contradicţie şi cu ordinea. De aici şi cele două dileme fundamentale ale modernităţii: cea între libertate şi egalitate; cea dintre libertate şi ordine (or, în altă exprimare, dintre libertate şi securitate).
O altă explicaţie se leagă de egalitatea prost înţeleasă. De pildă, dacă ne uităm la ceea ce se petrece în spaţiul numit „blogosferă”, un spaţiu al egalităţii virtuale, unde oamenii beneficiază din plin de libertatea de expresie, observăm că sînt anulate toate distincţiile relevante dintre experţi, profesionişti, meritocraţi şi diletanţi, semidocţi. În virtutea dreptului egal la exprimare şi opinie, pe care nu trebuie să-l contestăm, diletanţii (iar termenul este un eufemism) se amestecă în probleme la care nu se pricep, iar alţi diletanţi, care nici nu pricep diferenţa dintre „datul cu părerea” al semidocţilor şi expertiza pe domenii de specialitate a experţilor, „arbitrează” diferendele, utilizînd însă criterii diferite decît expertiza, profesionalismul, inteligenţa, raţionalitatea, logica. Este un spaţiu antimeritocratic. Democraţia negativă. Problema este veche de cîteva mii de ani. În antichitatea greacă, Socrate combătea ideea participării diletanţilor la luarea deciziilor din cea mai grea ştiinţă, cea despre „binele cetăţii”, politica. Teoriile lui Socrate cu privire la aspectele nocive ale democraţiei, diletantismul „demosului” şi inoportunitatea amestecului în politică a „celor mulţi” au atîrnat greu în procesul care i s-a înscenat şi în condamnarea sa la moarte. La rîndul său, Alexis de Tocqueville a scris pagini magistrale despre modul cum poate fi combătută „tirania majorităţii.” Cînd ne referim la tratamentul de care beneficiază democraţia în presă şi blogosferă, termenul adecvat este „tirania opiniei.”
Pentru cei nefamiliarizaţi cu limbajul, conceptele, ipotezele şi teoriile implicite sau explicite din rîndurile de mai sus, trebuie să fac anumite precizări şi explicitări. Se spune că „eşti ceea ce citeşti.” Ca şi celelalte formule identitare simpliste din aceeaşi categorie (eşti ceea „ce mănînci,” „ceea ce îmbraci,” „ceea ce visezi,” „ceea ce îţi doreşti”), chiar dacă nu în aceeaşi formulare dogmatică („spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”), ea trebuie serios amendată şi explicată. Mai mult decît ceea ce citeşti contează ceea ce înţelegi, ceea ce reţii, conceptele cu care operezi, ceea ce reciteşti, ceea ce studiezi, ceea ce citezi, ceea ce predai, ceea ce scrii, ceea ce publici, ceea ce analizezi, ceea ce explici, cărţile, studiile, articolele, textele la care te trimit alte cărţi, studii, articole, texte citite. Prin urmare, sensul şi semnificaţia unor concepte, termeni, cuvinte pe care le folosim sînt extrem de diferite. Cînd un specialist gîndeşte/scrie/vorbeşte despre democraţie, el se raportează la zece ori douăzeci de definiţii ale democraţiei, iar de fiecare dată cînd foloseşte termenul indică definiţia sau definiţiile la care se gîndeşte, autorul care le-a formulat, criteriile pe care le-a utilizat; mai mult, el se gîndeşte şi operează cu bibliografia teoriei democraţiei şi teoriei democratizării, pe care a tot lărgit-o şi a tot aprofundat-o de cînd predă un curs de teoria democraţiei sau cursuri conexe ori de cînd tot scrie studii şi cărţi de teoria democraţiei. Aceşti specialişti editează numere speciale despre teoria democraţiei în revistele de ştiinţă politică, fac cercetări cantitative şi calitative asupra realităţii politice şi democratice, coordonează cercetările studenţilor sau tinerilor cercetători sau ale unor institute de cercetare, think tanks, sau chiar publică reviste care în mod explicit şi exclusiv se ocupă de problema respectivă. Cînd un diletant vorbeşte în presă sau în blogosferă despre democraţie, el poate fi imediat depistat datorită incoerenţei, impreciziei terminologice, confuziilor pe care le face, lipsei de logică, inculturii, incapacităţii de a face distincţii, ş.a.m.d.
Ambiguitatea mijloacelor de comunicare în masă caracterizează şi noile canale de comunicare asociate Internetului. Dintre multele analize care subliniază şi partea „întunecată” a mediei moderne merită semnalată una, făcută de unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai democraţiei, Giovanni Sartori, în volumul Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgîndirea[2]. Legăturile complexe dintre politică, politica democratică, politica dictatorială, totalitară ori de alt tip, media, comunicare (în particular comunicare politică) trebuie analizate cu precauţie, pe baza cercetărilor factuale şi acumulărilor cognitive din fiecare domeniu, nu al opiniilor exprimate de personaje charismatice, notorii ori doar confuze, dar lipsite de cultura de specialitate. Cînd este incomod să faci zeci de trimiteri la surse, iar limita de spaţiu tipografic te împiedică să foloseşti toate reperele literaturii de specialitate, este recomandabil să nu părăseşti complet domeniul şi să păstrezi viu contactul cu „nucleul dur” al unui domeniu sau teorii. Pentru mine, „nucleul dur” al teoriei democraţiei este reprezentat de triada Tocqueville-Sartori-Putnam. Din acest spaţiu poţi cerceta orice are legătură cu democraţia, inclusiv rolul mijloacelor de comunicare în masă, al presei, Internetului. Şi mai ales poţi învăţa cum să limitezi influenţele lor negative sau chiar cum să le transformi în influenţe pozitive. Cu sau fără ajutorul noilor inamici ai democraţiei, cei crescuţi, educaţi şi formaţi în democraţie, care acum îşi înfig cuţitele lor lungi în spatele democraţiei, cu o satisfacţie nedisimulată.
Criza democraţiilor este observabilă şi măsurabilă, parţial explicabilă, parţial inexplicabilă. Teoria democraţiei trece în momentul de faţă printr-o profundă prefacere a paradigmelor. Vechile explicaţii nu mai sînt suficiente. Încrederea cetăţenilor din lumea întreagă şi de la noi în democraţie şi în instituţiile democratice este în scădere. Participarea universală şi egalitatea politică a cetăţenilor par astăzi principii democratice irealizabile. În mod absolut paradoxal, unii dintre factorii care au grăbit procesul degradării democraţiilor au fost explozia informaţională şi explozia comunicaţională. Paradoxal, pentru că democraţia a fost şi părea a fi în continuare sprijinită de lărgirea cunoaşterii, de răspîndirea ei prin comunicare, atât prin canalele sale mediatice, cât şi prin noile canale alternative asociate Internetului. Ţinea de „common knowledge” faptul că explozia informaţională, diversificarea şi multiplicarea mijloacele moderne de comunicare în masă ar fi contribuit la căderea regimurilor totalitare comuniste. Mulţi uită de amendamentul că s-au prăbuşit doar regimurile comuniste de tip sovietic.
Una dintre explicaţii se leagă de natura exploziei comunicaţionale, care acţionează ca un factor de multiplicare a unor cauze, variabile, influenţe, indiferent de natura pozitivă sau negativă, benefică sau malefică a acestora. Totul este adus „la suprafaţă”, pentru că fluxul informaţional şi comunicaţional nu mai poate fi controlat. În regimurile democratice consolidate, media şi noile mijloace de comunicare întăresc cu precădere aspectele pozitive ale democraţiei, chiar dacă nimic nu interzice în principiu exercitarea influenţei negative a presei de scandal (yellow journalism) ori site-urile rasiste, xenofobe, antisemite, antiamericane, antieuropene, antidemocratice, antiliberale, anticapitaliste, antiglobaliste, care promovează hate-speech, precum şi alte fenomene anomice. În democraţiile fragile, neconsolidate, se constată că diversificarea, sofisticarea mijloacelor de comunicare în masă, precum şi proliferarea canalelor alternative de comunicare asociate Internetului au efecte preponderent subversiv-perverse asupra democraţiilor, în vreme ce influenţa lor pozitivă a ajuns să fie o excepţie. În textul care urmează mă voi limita la spaţiul politic autohton. În loc să contribuie exclusiv la consolidarea democraţiei, cum ne-am închipuit la început, media şi canalele/facilităţile asociate Internetului au funcţionat/ funcţionează şi ca factori de multiplicare a clişeelor, automatismelor, stereotipurilor şi maladiilor spirituale care au adus starea morală şi intelectuală a naţiunii în stadiul de precaritate, turpitudine, cinism, relativism şi degradare observabil cotidian. Trăim în postdemocraţie.
Anacronismul este evident, pentru că trăim în postdemocraţie fără a fi apucat să trăim în democraţie. De aceea, este mai prudent să nu mai folosim expresii a căror acoperire factuală este îndoielnică: nu putem vorbi de o scădere a participării politice, nici de o scădere a participării civice, din moment ce nu a existat o creştere a lor. Analizele lui Robert Putnam din ultimul deceniu cu privire la scăderea participării civice şi a participării politice din SUA au pentru noi relevanţă minimală, simbolică, doar în măsura în care vrem să înţelegem o lume din care noi nu facem parte. Rămâne însă un fapt, observabil, măsurabil şi la noi, scăderea participării electorale a cetăţenilor, una dintre puţinele forme de participare politică.
Niciodată în perioada postcomunistă nu s-a putut vorbi în Republica Moldova despre presă ca despre „a patra putere în stat”, precum în spaţiul anglo-saxon. Şi asta nu pentru că destui oameni de presă nu şi-ar fi dorit-o şi nu ar fi încercat, ci pentru motivul foarte simplu (şi uşor de explicat logic) că nu a existat separarea puterilor în stat. Înainte să existe o „a patra putere” trebuie să existe „cele trei puteri”, care să fie separate, iar raporturile lor să intre în categoria checks and balances. Simplificând, dar nu excesiv, din 1989 încoace a fost criticată, cam fără folos, lipsa de independenţă a puterii juridice (mereu semnalată de Comisia Europeană şi de Parlamentul European, de U.S. State Department, de numeroase „international non-governmental organizations”), excesiva subordonare a puterii legislative faţă de puterea executivă, precum şi a puterii executive faţă de partidul ori coaliţia de partide aflate la putere. Presa a atacat şi criticat constant această realitate. Şi-a făcut însă datoria numai pe jumătate, pentru că nu a acţionat în sens constructiv, nici pentru sprijinirea celor trei puteri în stat, în procesul lor de consolidare şi separare (iar similaritatea cu partidele politice trebuie semnalată), nici pentru consolidarea altor instituţii ale democraţiei, nu şi-a exercitat funcţiile pentru care în altă parte este numită „a patra putere în stat”. Constant, presa „le-a dat în cap” politicienilor, indiferent unde se aflau în arhitectura instituţională democratică, contribuind dacă nu la crearea, cel puţin la înrădăcinarea puternică în mentalul colectiv a clişeului „politicianul vinovat pentru toate”, mecanism clasic de găsire a „ţapului ispăşitor”. Apariţia la noi cu mare întîrziere şi prin mimetism cultural, tehnologic, a canalelor asociate Internetului, inclusiv a blogurilor, nu a schimbat mare lucru din atitudinea predominantă în cadrul mijloacelor de comunicare în masă. Cu toate că mulţi salută proliferarea site-urilor politice, a blogurilor politice, intensificarea comunicării politice, specialiştii în comunicare ezită în a recunoaşte adevărul lipsei de impact pozitiv a comunicării politice, a mijloacelor de comunicare în masă, a canalelor alternative asupra participării civice, politice şi electorale. Scăderea participării la vot este concomitentă cu creşterea spectaculoasă, diversificarea formelor convenţionale şi nonconvenţionale de comunicare politică. Este o corelaţie inversă şi în ciuda faptului că matematic nu este o relaţie invers proporţională strictă, dacă ar vrea cineva să-i ironizeze pe comunicatori ar putea să speculeze afirmînd că tocmai intensificarea activităţii lor a produs scăderea participării electorale şi dezinteresul pentru participarea politică. În realitate, scăderea prezenţei la vot, cotele modeste de participare politică şi civică au cauze multiple. Au şi alte cauze, ca să fim riguroşi.
Teoria democraţiei este un demers simultan descriptiv şi prescriptiv. Ea porneşte de la studierea zecilor de state care au trecut/căzut testul democratizării, pentru a observa similitudinile, diferenţele, factorii, cauzele, variabilele implicate. În acelaşi timp însă, teoria democraţiei funcţionează şi ca un set de recomandări, standarde, valori, reguli, principii, norme care trebuie puse în practică pentru a instaura, consolida, corecta democraţiile existente ori sistemele politice aflate în tranziţiei. Este mai uşor să operezi cu teoria democraţiei când ai la dispoziţie întregul ei univers de discurs şi aplicabilitate decât să o restrângi la un singur caz particular. Mai ales dacă acel caz particular este Moldova, folosirea teoriei democraţiei atît în sens descriptiv, cît şi în sens prescriptiv este problematică.
Din punctul de vedere al teoriei democraţiei, prioritară este cercetarea şi explicarea cauzelor impactului pozitiv restrâns al comunicării, al mijloacelor de comunicare în masă, al presei, al mijloacelor nonconvenţionale de comunicare asupra participării electorale, politice şi civice a indivizilor şi colectivităţilor. Fenomenul democraţiei fără popor se asociază strîns cu fenomenul comunicării fără participare. Dacă treptat oligarhia se substituie democraţiei, tot aşa se poate observa cum comunicarea se substituie participării. Comunicarea devine scop în sine. Chiar dacă mijloacele de comunicare în masă ori cele de comunicare interpersonală şi intersubiectivă s-au diversificat şi cuprind tot mai mulţi oameni, ei nu mai sînt cetăţeni, ci telespectatori, radioascultători, internauţi, bloggeri, etc., ceea ce confirmă caracterul vizionar al tezei The medium is the message formulate de Marshall McLuhan în anii ‘60[1]. Prin urmare, nici nu mai contează participarea ori democraţia, care sunt „mesajele”, „conţinuturile,” ci doar mijlocul de comunicare în sine. Cetăţeanul real a fost înlocuit de cetăţeanul virtual, în cel mai bun caz. Pentru că în cel mai rău caz, votul ori participarea la o acţiune concretă au fost înlocuite de o opinie pe Internet. În loc să meargă la vot, mulţi preferă „să facă mişto” de candidaţii independenţi sau ai partidelor de tot felul şi de cei care merg la vot. În loc să participe la o demonstraţie de protest în faţa Guvernului Republicii Moldova, a partidului X sau Y aflat în coaliţia de guvernare, a Parlamentului, „cetăţeanul virtual” postează o opinie despre respectivele. Şansa ca acea opinie să conteze în viaţa politică reală este redusă. Dacă analizăm formele de participare civică, voluntară, dezinteresată, la organizaţiile societăţii civile care ar trebui să preia miile de probleme faţă de care statul, guvernele, primăriile, administraţiile, birocraţiile sunt impotente, situaţia ar fi de-a dreptul dezastruoasă.
Am citit multe texte, am văzut şi am ascultat multe proiecte cu privire la comunicarea politică, iar ceea ce m-a izbit a fost incapacitatea autorilor de a ieşi din adulaţia canalului respectiv de comunicare sau a mai multor canale, noi sau vechi. Este un fenomen de autoreflexivitate în care actul reflexiv este anulat. Mai pe înţelesul oamenilor, un fenomen de autocentrare asupra canalului de transmitere a informaţiei, imaginilor, sunetelor, fără a mai da importanţă conţinutului ori în cel mai bun caz prin luarea în considerare a unor „conţinuturi” minimale, neimportante. Ceea ce nu au aflat toţi aceşti autori şi comunicatori este că într-o democraţie cel mai important criteriu prin care judecăm comunicarea politică este modul în care aceasta face faţă exigenţelor transmiterii dimensiunilor descriptive şi prescriptive ale democraţiei, valorilor, principiilor, normelor, procedurilor democratice.
În categoria „comunicatorilor” intră şi subcategoriile consultanţi de imagine, specialişti în PR, brand-maker-ii, blogger-ii, pentru care comunicarea politică, iar în particular comunicarea electorală se reduce exclusiv la aspectele formale ale imaginilor, sunetelor, informaţiilor transmise. Nu mai contează nimic altceva decât imaginea, sunetul, forma, brandul, contextul imagistic, acustic, informaţional, mediatic, prezenţa cu orice preţ pe site ori pe blog (chiar dacă sau mai ales dacă nu ai nimic de comunicat şi nici expertiză cu privire la democraţie, politică, instituţii, cultură ş.a.m.d., ci doar simple impresii personale, irelevante), înregimentarea în reţele depersonalizate, cronofage, care creează dependenţa de apartenenţa la comunităţi artificiale (Facebook, Twitter ş.a.m.d.), atragerea cu orice preţ a atenţiei şi a reclamei, audienţa, tirajul. Se comunică cu o intensitate înmiită faţă de alte perioade istorice, chiar apropiate, dar conţinuturile, substanţa, esenţa, logica dezbaterii democratice şi a participării politice au dispărut. În cel mai bun caz ele apar cu funcţii decorative. Mijloacele de comunicare în masă, precum şi canalele alternative, nonconvenţionale, virtuale de comunicare (în masă, personalizate, de nişă), toate aceste au devenit scopuri în sine. Mai clar, mijlocul a devenit scop, mijloacele au devenit scopuri. Or, scopul şi scopurile erau, sunt şi vor rămîne democraţia, consolidarea democratică, participarea politică reală la viaţa politică reală, cultura civică, statul de drept, nu comunicarea în sine şi cu orice preţ, care mută totul în existenţa virtuală.
Nu este de mirare faptul că la această imensă evadare în comunicare şi virtual au aderat cu entuziasm indivizi, grupuri, comunităţi din spaţiile extrademocratice, cum ar fi lumea islamică ori regimul comunist chinez, captiv în dileme sau contradicţii ireconciliabile. Democraţia a fost pusă între paranteze. Ca să dau un exemplu de notorietate, teroriştii din grupul Al Qaeda sînt mari comunicatori. Şi Hitler era un comunicator excepţional. În epoca noastră de imbecilizare comunicaţională, dacă marii criminali precum Adolf Hitler, Iosif Visarionivici Stalin ori Ossama ben Laden ar avea blog, ar fi cele mai citite. Fiind însă mai inteligenţi decît cetăţenii virtuali, respectivii ar acţiona imediat pentru a determina dinamizarea participării la acţiunile lor politice radicale.
Epoca exploziilor (informaţională şi comunicaţională) face praf reperele politice şi democratice. Sînt mai multe explicaţii. Una dintre ele se leagă de caracterul oximoronic al democraţiilor liberale: valorile fundamentale ale democraţiei şi liberalismului sînt contradictorii. Egalitatea şi libertatea intră în contradicţie, mai ales cînd una dintre ele sau ambele sînt exagerate. Libertatea este în contradicţie şi cu ordinea. De aici şi cele două dileme fundamentale ale modernităţii: cea între libertate şi egalitate; cea dintre libertate şi ordine (or, în altă exprimare, dintre libertate şi securitate).
O altă explicaţie se leagă de egalitatea prost înţeleasă. De pildă, dacă ne uităm la ceea ce se petrece în spaţiul numit „blogosferă”, un spaţiu al egalităţii virtuale, unde oamenii beneficiază din plin de libertatea de expresie, observăm că sînt anulate toate distincţiile relevante dintre experţi, profesionişti, meritocraţi şi diletanţi, semidocţi. În virtutea dreptului egal la exprimare şi opinie, pe care nu trebuie să-l contestăm, diletanţii (iar termenul este un eufemism) se amestecă în probleme la care nu se pricep, iar alţi diletanţi, care nici nu pricep diferenţa dintre „datul cu părerea” al semidocţilor şi expertiza pe domenii de specialitate a experţilor, „arbitrează” diferendele, utilizînd însă criterii diferite decît expertiza, profesionalismul, inteligenţa, raţionalitatea, logica. Este un spaţiu antimeritocratic. Democraţia negativă. Problema este veche de cîteva mii de ani. În antichitatea greacă, Socrate combătea ideea participării diletanţilor la luarea deciziilor din cea mai grea ştiinţă, cea despre „binele cetăţii”, politica. Teoriile lui Socrate cu privire la aspectele nocive ale democraţiei, diletantismul „demosului” şi inoportunitatea amestecului în politică a „celor mulţi” au atîrnat greu în procesul care i s-a înscenat şi în condamnarea sa la moarte. La rîndul său, Alexis de Tocqueville a scris pagini magistrale despre modul cum poate fi combătută „tirania majorităţii.” Cînd ne referim la tratamentul de care beneficiază democraţia în presă şi blogosferă, termenul adecvat este „tirania opiniei.”
Pentru cei nefamiliarizaţi cu limbajul, conceptele, ipotezele şi teoriile implicite sau explicite din rîndurile de mai sus, trebuie să fac anumite precizări şi explicitări. Se spune că „eşti ceea ce citeşti.” Ca şi celelalte formule identitare simpliste din aceeaşi categorie (eşti ceea „ce mănînci,” „ceea ce îmbraci,” „ceea ce visezi,” „ceea ce îţi doreşti”), chiar dacă nu în aceeaşi formulare dogmatică („spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”), ea trebuie serios amendată şi explicată. Mai mult decît ceea ce citeşti contează ceea ce înţelegi, ceea ce reţii, conceptele cu care operezi, ceea ce reciteşti, ceea ce studiezi, ceea ce citezi, ceea ce predai, ceea ce scrii, ceea ce publici, ceea ce analizezi, ceea ce explici, cărţile, studiile, articolele, textele la care te trimit alte cărţi, studii, articole, texte citite. Prin urmare, sensul şi semnificaţia unor concepte, termeni, cuvinte pe care le folosim sînt extrem de diferite. Cînd un specialist gîndeşte/scrie/vorbeşte despre democraţie, el se raportează la zece ori douăzeci de definiţii ale democraţiei, iar de fiecare dată cînd foloseşte termenul indică definiţia sau definiţiile la care se gîndeşte, autorul care le-a formulat, criteriile pe care le-a utilizat; mai mult, el se gîndeşte şi operează cu bibliografia teoriei democraţiei şi teoriei democratizării, pe care a tot lărgit-o şi a tot aprofundat-o de cînd predă un curs de teoria democraţiei sau cursuri conexe ori de cînd tot scrie studii şi cărţi de teoria democraţiei. Aceşti specialişti editează numere speciale despre teoria democraţiei în revistele de ştiinţă politică, fac cercetări cantitative şi calitative asupra realităţii politice şi democratice, coordonează cercetările studenţilor sau tinerilor cercetători sau ale unor institute de cercetare, think tanks, sau chiar publică reviste care în mod explicit şi exclusiv se ocupă de problema respectivă. Cînd un diletant vorbeşte în presă sau în blogosferă despre democraţie, el poate fi imediat depistat datorită incoerenţei, impreciziei terminologice, confuziilor pe care le face, lipsei de logică, inculturii, incapacităţii de a face distincţii, ş.a.m.d.
Ambiguitatea mijloacelor de comunicare în masă caracterizează şi noile canale de comunicare asociate Internetului. Dintre multele analize care subliniază şi partea „întunecată” a mediei moderne merită semnalată una, făcută de unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai democraţiei, Giovanni Sartori, în volumul Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgîndirea[2]. Legăturile complexe dintre politică, politica democratică, politica dictatorială, totalitară ori de alt tip, media, comunicare (în particular comunicare politică) trebuie analizate cu precauţie, pe baza cercetărilor factuale şi acumulărilor cognitive din fiecare domeniu, nu al opiniilor exprimate de personaje charismatice, notorii ori doar confuze, dar lipsite de cultura de specialitate. Cînd este incomod să faci zeci de trimiteri la surse, iar limita de spaţiu tipografic te împiedică să foloseşti toate reperele literaturii de specialitate, este recomandabil să nu părăseşti complet domeniul şi să păstrezi viu contactul cu „nucleul dur” al unui domeniu sau teorii. Pentru mine, „nucleul dur” al teoriei democraţiei este reprezentat de triada Tocqueville-Sartori-Putnam. Din acest spaţiu poţi cerceta orice are legătură cu democraţia, inclusiv rolul mijloacelor de comunicare în masă, al presei, Internetului. Şi mai ales poţi învăţa cum să limitezi influenţele lor negative sau chiar cum să le transformi în influenţe pozitive. Cu sau fără ajutorul noilor inamici ai democraţiei, cei crescuţi, educaţi şi formaţi în democraţie, care acum îşi înfig cuţitele lor lungi în spatele democraţiei, cu o satisfacţie nedisimulată.
No comments:
Post a Comment